Secrets

[Effy K. Dietrich]

Scuze că n-am mai postat nextul , dar nu prea am avut timp de el.

Chapter IV

M-am uitat încruntată la lista de arome aşezată pe o latură a maşinii de îngheţată. Atâtea combinaţii , şi toate îmi plăceau la fel de mult. Mă holbam la ea deja de 15 minute şi Rachel deja se plictisise.
,,Ouff....Haide azi Elena! Mi se topeşte îngheţata!”
,,Dar nu mă pot hotărî! „ Am protestat pe un ton de copil privind-o cu ochi de căţeluş.
,,Atunci dă cu banul!” propuse ea ridicând plictisită din umeri. Hmm...Nu era o idee aşa de rea. Am căutat prin toate buzunarele blugilor până am găsit o monedă de 10 bani. Mi-am ales în minte cele două sortimente şi am aruncat banul. L-am prins imediat şi l-am privit grăbită. Căzuse exact cu faţa pe care se afla stema ţării , în sus. Am cerut vânzătorului îngheţata dorită şi mi-o dădu repede. Probabil că şi el se plictisise cât timp mă gândisem eu.
Am luat-o la pas cu Rachel , ajungând în câteva minute în parc. Îmi savuram foarte veselă îngheţata , şi aproape că ţopăiam de fericire că intrasem la facultate. Aveam un mod de a mă bucura, care mă făcea să par un copil. Ori cântam, ori dansam ori săream. Dar Rach mă accepta aşa cum eram, iar o acceptam cu toate defectele ei. Aveam o relaţie strânsă de prietenie încă din primul an de liceu, iar acum urma să începem primul an de facultate.
Am zărit în părculeţul pentru copii balansoarul vechi, pe care îl ştiam încă din vremea când eram la grădiniţă. Obişnuiam să vin aici cu părinţi, iar mai târziu cu ...Clara. Am înghiţit în sec amintindu-mi de acea vârstă a inocenţei şi de cea ce îmi fusese mai mult decât o prietenă, îmi devenise de-a lungul timpului o soră.
Rachel mă privi încruntată şi mirată, pentru că fără să-mi dau seama mă oprisem în mijlocul aleei holbându-mă la cerul senin. Albastrul acela aprins mă copleşea, semănau aşa de mult cu ochii ei. Ochii aceia pe care i-am iubit atâţia ani, pe care i-am văzut plângând, dar şi ,,zâmbind”.
-Eleeenaa! Trezeşte-te frumoasa de pe aleea adormită! Blonda îşi flutură mâna prin faţa ochilor mei privindu-mă foarte amuzată.
Am tresărit privind-o ca speriată de bombe. A început să râdă imediat ce am privit-o. Probabil că arătam ca şi cum abia mă întorsesem de pe Marte, aşa că am bufnit în râs la rândul meu. Peste câteva secunde m-am oprit, plimbându-mi privirea prin parc.
M-am oprit cu privirea , pentru a doua oară , asupra acelui balansoar. I-am zâmbit lui Rachel, care mă privi nedumerită.
Am chicotit veselă am tras-o de braţ după mine. Am alergat cât de repede am putut spre locul unde se afla balansoarul. M-am aşezat la unul din capetele lui, făcându-i semn lui Rachel să îmi urmeze exemplul.
,,Ooo...Nu! Categoric nu!” Şi-a încruţişat braţele la piept ridicând revoltată o sprânceană.
,,Dar de ce nuuu?”
,,Pentru că e ciudat! Numai suntem copii!”
,,Haide, Rach! Nu vrei măcar o dată să calci pe principii şi să devii copil?” am întrebat pe un ton visător, dar totuşi convingător. Se pare că a mers, căci ea s-a uitat la mine uşor încruntată. În cele din urmă a zâmbit şi s-a aşezat pe cealaltă parte a balansoarului.
Am început să râd ca un copil mic, propulsându-mă în aer, dar nu chiar la o distanţă aşa mare de pământ. Rachel râdea la fel ca mine, dar niciuneia nu-i păsa dacă ne vedea cineva. În acel moment existam numai noi două şi amintirile. Am deschis ochii, pe care îi închisesem atunci când accelerasem ritmul de urcare şi coborâre , şi am încremenit. Zâmbetul îmi dispăruse în totalitate de pe chip, şi simţea cum soarele îşi pierde din strălucire.
,,Nu e posibil ! E doar imaginaţia ta Elena!” Am înghiţit în sec încercând să alung imaginea ce mi se arăta. De cealaltă parte a bucăţii de lemn vechi şi uşor şupred era ea...Râzând şi privindu-mă cu ochii aceia inocenţi de copil. Vântul îi răvăşea şuviţele roşcate , care se roteau în valsuri peste chipul său alb ca zăpada. A întins mâna spre mine, aşa cum obişnuia să facă atunci când era în viaţă , şi mi-a zâmbit.
Reflexul mă îndemna să o apuc de mână şi să uit pentru o clipă că ea nu mai era. Am desprins una dintre mâini de pe pe bara de metal ,ce servea drept siguranţă, şi am întins-o uşor spre ea. Dar m-am oprit. Exact la 2 centimentri de degetele sale albe şi fine, am rămas blocată.
,,Ea nu mai există! Acceptă adevărul!” Propriile gânduri m-au lovit brusc . Era adevărat! Ea nu mai trăia, şi trebuia ca de acum să accept realitate, aşa cum îi promisesem atunci. Am vrut să cobor de pe balansoar, dar se pare că am uitat un mic detaliu. Acesta încă cobora şi urca într-un ritm alert. Am dat drumul bării de care mă ţineam , nedându-mi seama la ce pericol mă expuneam.
În curând am simţit cum mă izbesc de cimentul tare, aflat sub subţirele strat de nisip . O durere puternică şi apăsătoare mi-a străpuns ca o lance întregul trup, făcându-mă incapabilă să îmi mai mişc orice parte a corpului. Respiram greu , şi cu fiecare secundă simţeam cum pierd o parte din puterea de a mai lupta. Mi-am atins fruntea cu vârful degetelor şi am simţit lichidul vâscos şi cald cum se scurgea de e frunte. Sânge...Mi-am dat seama imediat că nu mai avea rost să lupt.
,,Elena! Elena! Luptă Elena!” Am auzit vag vocea lui Rachel implorându-mă să nu cedez durerii, dar era în zadar. Eram prea obosită să mai lupt...Am aruncat o ultimă privire cerului azuriu şi am lăsat ploapele să cadă unele peste altele , învăluindu-mă în tăcerea neagră.

Scuze din nou! Şi da ştiu că nu e prea interesant!