Silent night

[Effy K. Dietrich]

Cât o enerva ! Cel mai mult nu suporta aroganţa, iar el era descrierea perfectă a acestui cuvânt. Acum cu nervi nu putea să facă nimic. Aşa se întâmpla mereu! Când nu avea mintea limpede şi era orbită de sentimente de genul furiei , creierul său nu funcţiona normal şi de cele mai multe ori reacţiona din această cauză prosteşte.
Inspiră adânc aer în piept, apoi expiră. Repetă acest exerciţiu de câteva ori cu scopul de a se calma. Şi funcţiona! Încet, încet mintea îi devenea limpede şi deschisă. Un mic zâmbet îi apăru pe chip.
Porrin se apropiase de Lily şi îi ridicase mâna astfel încât Elizabeth să poată zări acel semn. Îşi duse şocată mâna la gură, scoţând un mic icnet. Bănuise că ascunde ea ceva, dar nu se aşteptase la aşa ceva. Întotdeauna auzise de Devoratorii Morţii, dar nu crezuse că avea să se întâlească cu unul vreodată, şi mai ales în aceste circumstanţe.
Era evident că Lily nu îşi dorise să afle nimeni despre acest lucru, şi nu se simţea tocmai bine că ştia. Porrin îi împinsese bucata de metal în rană... Acum clar îl ura pe tip! Privi încruntată, dar foarte calmă petele de sânge de pe jos . Nu mai văzuse sânge de când...Înghiţi în sec nedorind să-şi aducă aminte de ziua aceea.
Viperina se întorsese cu faţa la Elizabeth. Nu ştia ce să zică, aşa că păstră tăcerea. Uneori tăcerea vorbea mai bine decât un filozov, iar ea o ştia cel mai bine. Îşi strânse uşor bagheta în mână privind tăcută podeaua.