Secrets

[Effy K. Dietrich]

Bun deci am venit cu next. Mulţumesc la toate încă o dată. Şi Anaella dacă , cazi de pe balansoar în timp ce se balansează iese foaaarte urât crede-mă .

Chapter V

Era atât de rece şi întuneric...Nu vedeam şi nu simţeam nimic. Dar dacă nu simţeam nimic atunci de ce tremuram din cauza frigului? Eram doar eu şi întunericul. Doar eu şi propriile mele gânduri. Răsunau ca un ecou în întunecimea abisului unde mă aflam. Oare murisem sau inima mea încă mai bătea? Nu ştiam nimic...Eram ca un copil nou-născut ce nu putea să supravieţuiască fără braţele protectoare ale mamei.
Am deschis ochii încet , fiind imediat deranjată de lumina puternică. Toate lucrurile erau albe şi aveau o aură bolnăvicioasă în jurul lor. Poate singurul lucru care nu inspira acea stare de moleşeală era perdeaua cafenie de la fereastră.
Dar unde mă aflam? Abia după câteva minute de cugetat mi-am dat seama îngrozită unde mă aflam. Într-un spital...Şi ca o coincidenţă stranie era exact în aceeaşi cameră unde îşi petrecuse ultimele clipe din viaţă Clara... Cunoşteam fiecare colţişor al acelei camere, fiecare pată cât de mică. Îmi petrecusem cinci zile din viaţă acolo, numai pentru a privi cum cea mai bună prietenă se chinuia , şi numai pentru a-mi da seama cât eram de neputincioasă.
M-am ridicat în coate privind mai bine întreaga încăpere. Câteva amintiri dureroase mi-au trecut prin faţa ochilor, dar am reuşit ,cu greu, să le alung. Mi-am dus din instinct mâna pe frunte, simţind suprafaţa aspră a bandajului ce îmi înconjura capul.
Ce naiba se întâmplase? M-am încruntat încercând să-mi aduc aminte. Eram în parc cu Rachel şi a apărut...Am înghiţit în sec venindu-mi în minte imaginea sa râzând şi întinzându-mi mâna. Apăruse ea şi ...şi căzusem.
Mi-am cuprins chipul în palme îngândurată. Ce se întâmpla cu mine? Ce erau halucinaţiile astea? De ce apăreau tocmai acum? Lacrimi mi s-au scurs şiroaie pe obraji, neştiind ce trebuie să fac, unde să mă duc şi cu cine să vorbesc.
,,Elena!...” O voce caldă şi plăcută mi-a întrerupt şirul gândurilor. Nu îndrăzneam aproape deloc să ridic capul. Recunoscusem de la prima silabă vocea şi îmi era teamă să mă uit , să mă uit şi să o văd din nou. Vocea m-a strigat din nou , însă de data aceasta mai tare. Am ridicat încet şi temătoare capul. Era ea...Stând chiar la câţiva paşi de mine, în aceeaşi rochie în care fusese înmormântată. Ochii mă priveau cu tristeţe şi regret. Nu suportasem niciodată să o văd tristă, iar acum după ce murise să o văd aşa mă făcea să-mi iau câmpii. S-a apropiat de mine făcându-mă să îngheţ.
,,Elena...S-au întors...Elena... Trebuie să lupţi...” Acelaşi mesaj pe care îl spunea de fiecare dată când o vedeam. Dar cine erau ei? Cine se întorsese? M-am încruntat lăsând privirea în jos şi căutând adânc în memoria mea, sperând să găsesc orice indiciu despre cine puteau fi ,,ei”. Am tresărit dându-mi brusc seama de ceva. ,,Ăsta n-a fost un accident...” Ultimele cuvinte ale Clarei mi-au trecut brusc prin minte. Mi-am ridicat privirea spre ea. Zâmbi melancolic spre mine îngăduind din cap. S-a apropiat şi mai mult atingându-mă cu delicateţe pe frunte. Câteva amintiri fugare , care nu-mi aparţineau, mi-au apărut în minte.
Clara fugind de câţiva bărbaţi cu ochii întunecaţi şi glugi pe cap...Ţipătul ei a răsunat între pereţii minţii mele, iar următoarea imagine m-a şocat complet. Plângea la marginea scărilor, într-o baltă de sânge , iar sus...Sus era unul dintre acei bărbaţi .
Am tresărit dându-mă uşor în spate. Am privit şocată în gol, derulând iar şi iar acele amintiri. Mi-am întors încet capul spre Clara, care îşi mişcă din nou buzele spre a-mi vorbi din nou.
,,Îmi pare rău ...Trebuie să porţi războiul pe care eu nu l-am putut birui.” Tonul vocii ei era plin de regrete şi stins . Să duc un război? Cu cine? Sau mai exact cu ce? Şi care era de fapt motivul acestei lupte? Am deschis gura vrând să adresez toate aceste întrebări, dar uşa se deschise cu un scârţâit enervant. Am privit imediat spre intrare, descoperind că cea ce deschisese uşa nu era alta decât Rachel. S-a uitat la mine tristă şi gata să plângă . Veni în fugă luându-mă în braţe, aproape gata să mă sufoce.
Eram bucuroasă că era aici, alături de mine, gata să mă susţină dar...Un gând mi-a trecut imediat prin minte. Ce avea să spună dacă o vedea pe Clara? Am privit locul unde se afla acum cinci secunde fantoma sa şi am deschis gura uimită. Nu mai era nimic acolo.