Memories before the end

[Bell Evans]

1. Capitolul X – Friends
   
   Viata nu iarta slabiciunea..
   Imi venira in minte cuvintele invatate intr'o ora de istorie indepartata; Hitler, desi ramasese in istorie pentru ororitatile pe care le facuse evreilor, reusise prin acest mic citat sa dea un alt sens vietii mele.
   Nu trebuia sa fiu slaba; trebuia sa lupt pana la sfarsit. Insa nu mai gaseam puterea sa fac asta. Trebuia sa fac ceva mereu, sa imi tin mintea ocupata, ca sa nu ma mai gandesc la nebuniile din viata mea. O zi era o eternitate in miniatura; sau cel putin asa mi se parea.
   
   M'am ridicat de pe canapeaua de langa geam si m'am indreptat incet spre oglinda; un chip obosit, cu ochi negri, adanci, imi zambi inapoi. Gaseam puterea sa zambesc, in ciuda a tot ce se intamplase. Pentru ca stiam ca intr'o buna zi totul avea sa se termine. Nu stiam cum - speram doar ca sfarsitul sa se apropie cat mai repede. Cu bune, cu rele; insa nu mai rezistam tensiunii care imi insotea fiecare oftat si fiecare bataie de inima. Si imi era frica. Dar nu pentru propria persoana - ci pentru cei dragi. Nu as fi rezistat daca cineva ar mai fi suferit din vina mea.
   
   Jane fusese externata; trecuse deja o saptamana de la ultimul incindent. 7 zile linistite, 168 de ore fara alte evenimente sumbre. Insa alte lucruri dubioase incepura sa se intample. Ca cel de joi seara.
   Mi'am trecut absenta o mana prin par, indepartandu'ma de oglinda. Fusese ciudat; mult prea ciudat. Iar ce m'a deranjat cel mai mult a fost reactia mea..si ce simtisem cand el imi spusese asta.
   
   "-Vreau sa fim prieteni..dar imi este foarte greu" imi spuse Landon, cu o voce ingreunata.
   Se vedea pe chipul lui cat de multa stradanie isi dadea ca sa ramana calm; insa nu avea idee de ce ar fi putut face daca si'ar fi pierdut concentrarea pentru cateva clipe.
   "-Si de ce nu suntem atunci.." i'am raspuns eu, rece.
   Nu vroiam sa ii dau niciun semn ca as fi fost nebuna dupa o prietenie cu varul celui care a murit din vina mea. Care, pe deasupra, ma mai si ura de moarte.
   "-Pai asta e; vreau sa fim prieteni. Vreau sa se schimbe situatia asta. Pentru ca nu mai rezist" spuse el.
   
   Paruse chiar sincer..
   Telefonul insa imi intrerupse orice alte ganduri; un numar necunoscut. Am ezitat, dar totusi am raspuns. Iar cand vocea lui Landon se auzi din celalalt capat, inima mi'o lua iar la goana. Nu stiu daca de bucurie ca nu ma suna careva sa ma ameninte, sau pentru ca el era cel care se interesa de viata mea.
   "-Esti ocupata?" ma intreba Landon, cu o voce amuzata.
   Am stat pret de cateva clipe sa ma gandesc, dupa care i'am raspuns ca nu.
   "-Atunci ce zici de o mica plimbare? Sunt chiar in fata casei tale" murmura el.
   
   In fata casei mele? Dar nu era acolo cu cateva minute in urma; m'am indreptat spre fereastra si am dat jaluzelele la o parte. Si intr'adevar, era acolo. I'am facut cu mana si i'am spus in telefon ca voi cobori cat mai repede.
   Si de aici, maraton. Primii blugi care mi'au iesit in cale in dulap, un tricou si un hanorac mai gros ca era seara. Tenisii din hol, telefonul in buzunar, parul pieptanat - eram gata. Intr'un timp record de numai 5 minute.
   
   Am inchis usa in urma mea si am inceput sa merg spre locul unde statea el. Purta o pereche de blugi negri cu niste adidasi albi si un hanorac albastru. Si ii veneau perfect. Am incetat sa ma mai holbez la el - chiar nu era bine sa fac asta - si am zambit; putin cam fortat, ce'i drept.
   "-Hey si tie" imi spuse el, cu blandete.
   Ma privi pentru cateva minute, intr'un fel in care imi venise in cap ca in graba mea imi luasem papuci diferiti sau ma imbracasem pe dos.
   "-S'a intamplat ceva?" am intrebat, cu o voce mica.
   
   Clatina din cap in semn de nu, dupa care incepu sa mearga. L'am urmat in tacere; chiar eram curioasa unde aveam sa mergem.
   "-Aaa..ce e locul asta?" am intrebat, cand in fata mea mi se dezvalui un parc.
   "-Un loc pentru copii?!" replica Landon, confuz.
   Am inceput sa rad.
   "-Exprimarea mea tampita; de ce m'ai adus aici era intrebarea buna" am spus eu, repede.
   
   Zambi, iar chipul ii paru luminat pentru cateva minute.
   "-Nu stiu; unde ai fi vrut sa mergi?!" remarca el.
   Ok. Ma inchisese cu intrebarea asta.
   "-Nicaieri; e perfect aici" am raspuns eu, incet.
   Ne'am asezat pe una din banci, pastrand tacerea; era atat de bine sa stai cu un om si sa nu fi nevoit sa vorbesti aiurea. Era ca si cum ne'am fi inteles din priviri. Fara cuvinte, fara gesturi, fara nimic.
   
   "-M'am gandit mult la noi doi in ultima vreme" imi spuse el, intr'un sfarsit.
   Imi placuse mult cum sunase expresia aia..noi doi. Noi doi ca prieteni, normal!
   "-Imi place mai mult acum; ca suntem prieteni" chicoti Landon.
   Am zambit, putin fortat.
   "-Da; totul e mult mai usor asa" am raspuns eu, cu un suras.
   Era ceva cu totul nou; niciodata nu ma imprietenisem cu o persoana care ma ura. Iar Landon - desi nu vroia sa recunoasca - inca se mai straduia din rasputeri sa nu ma vada ca pe un dusman. Si apreciam asta la el.