Secrets

[Effy K. Dietrich]

Mulţumesc mult fetelor şi vă rog scuzaţi întârzierea!

Chapter VI

Îi auzeam lacrimile curgând şiroaie pe tenul deschis la culoare, apoi lovindu-se de gresia albă de pe jos. Îmi părea aşa rău de faptul că eu eram motivul tristeţii lor şi îmi doream să reuşesc cumva să o opresc. Dar ştiam că acest lucru e imposibil, numai ea singură putea să se oprească.
Mi-a dat drumul încet privindu-mă cu ochii înlăcrimaţi . Se vedea cât de îngrijorată era şi mai ales cât de mult regreta.
,,Îmi pare aşa rău, Elena...”
,,E în regulă. E vina mea, nu a ta.” Am zâmbit încercând să îi opreasc lacrimile, dar ea doar s-a încruntat prinzându-mi mâna în a ei.
,,Nu, este doar vina mea!” A rămas cu privirea aţintită pe fereastră punând accentul pe ultimele 2 cuvinte din propoziţie. „Eram acolo...Puteam să te prind, puteam să mă dau jos...Dar n-am făcut nimic!” Zisese aceste cuvinte de parcă ea era cea mai haină persoană de pe pământ, şi de parcă era cu adevărat vina ei. Era vina mea, şi eu eram conştientă de asta, şi nu...Nu aveam de gând să o las să-şi asume o vină ce nu îi aparţinea.
,,Ascultă Rachel! Nu e vina ta!” S-a întors cu capul spre mine vrând să protesteze , şi mi-am dat seama că nu avea de gând să cedeze. ,,E vina amândurora, ok?” Am zis ştiind căî altfel urma să-şi asume din nou numai ea vina.
A lăsat capul în jos, ca un copil pedepsit oftând lung şi plin de regret . Am privit pe fereastră observând că deja era amiază . Rachel s-a uitat la mine, înţelegând dorinţa mea. Vroiam să merg cât mai departe de locul acesta.
,,Doctorii au spus să nu e nimic grav. Deci cred că putem pleca.” A zâmbit într-un încurajator şi a ieşit din cameră lăsându-mă să mă schimb de cămaşa albastră în care eram îmbrăcată.
M-am ridicat de pe pat, descoperind că din fericire puteam să merg fără probleme. M-am aplecat spre cufărul din piele neagră şi am scotocit după nişte haine mai comode. În cele din urmă am găsit nişte blugi mai largi şi un tricou alb , foarte potrivit pentru vremea aceea caldă. Peste câteva minute eram gata, şi m-am grăbit să strâng lucrurile auzind-o pe Rachel strigându-mă. Am zâmbit ştiind cât era de grăbită şi am apăsat pe clanţă aruncând încă o privirea spre fereastră. Spre marea mea surprindere era din nou acolo. Zâmbea veselă , cu ochii la fel de calzi şi plini de viaţă ca o dinioară , şi îmi făcea cu mâna. ,,Mult noroc...” Am auzit-o şoptind înainte să dispară ca prin farmec.
Am rămas cu gura căscată şi spre norocul meu m-a adus la realitate Rachel care se apropia de mine. M-a privit într-un mod ciudat, dar eu doar am zâmbit.
,,Şi bagajul meu?” Am întrebat ajungând chiar în faţa ieşirii din spital.
,,Vine Stefan să îl ia.” Am zâmbit fericită, dându-mi seama cât de mult ţineau amicii mei la mine. Rachel a deschis uşa lăsându-mă pe mine să ies prima. Aerul curat îmi inundă imedait nările făcându-mă să zâmbesc şi mai larg. În momente ca astea îmi dădeam seama cât de preţioasă e viaţa cu acele mici daruri, care de cele mai multe ori treceau neobservate.
Am pornit amândouă prin oraş , eu refuzând total să mă întorc acasă exact în acel moment. Vroiam să văd tot oraşul, vroiam să văd câte lucruri nu apreciasem până atunci.
***
,,Şi totuşi ce s-a întâmplat acolo?” M-a întrebat Rachel la un moment dat oprindu-se chiar în mijlocul aleei. Am încercat să ignor întrebarea, dar ea coontinuă:
,,Erai aşa fericită...Şi dintr-o dată te-ai albit toată la faţă şi bum! Ai căzut!” M-a întors cu faţa la ea, fiind la câţiva paşi distanţă şi am zâmbit.
,,Nimic special. Doar m-am dezechilibrat” Speram din tot sufletul să mă creadă şi să nu mai pună alte întrebări. Dar nu...S-a încruntat parcă spunând prin privirea ei că nu mă crede. Oare uitasem că dintre toţi ea mă cunoaşte cel mai bine? Ei...poate mai exista cineva, dar acel cineva numai era printre noi
,,N-o să mă crezi”M-am întors cu spatele oftând plin de regrete.
,,Elena, când nu te-am crezut eu pe tine?”
,,Ei bine...Am văzut-o pe ea!” Am rostit acele cuvinte de parcă erau otrăvite , iar Rachel ma privit confuză.
,,Care ea?”
,,Clara...Cea care a murit acum 3 ani.”
A îngheţat privindu-mă ca pe un soi de extraterestru. Cel mai probabil nu mă credea, sau , mai rău, credea că am înnebunit...
,,E imposibil ! Poate doar ţi s-a părut!”
,,Nu. O văd de 2 săptămâni...Şi nu ...Nu am înnebunitt!” Am strâns din pumn încercând să rămân calmă. Faptul că nu mă credea mă durea mai mult decât să fiu tăiată în două cu o spadă.
,,Au trecut 3 ani Elena...3 ani! E imposibil să...”
Nu am lăsat-o să continue ideea căci am izbucnit în plâns.
,,Spun adevărul! Nu-mi vine să cred că tu...Că tu eşti de părere că mint! Unde a dispărut prietena mea! Pentru că cea pe care o văd nu e ea!” Fără să vreau am ţipat atrăgând privirea mai multor trecători, şi am fugit în prima direcţie văzută.