The wrong choice

[Rosalie Vivienne Alden]

Capitolul XI - Take me with you.
-perspectiva Lissei Carter-

Ceva imi spune ca e inutil sa stau in casa si sa bocesc. Realitatea e cruda, dar eu totusi ce faceam aici? Plang, dar cine imi va aduce iubirea inapoi? Totusi, purtam un copil in pantece care va ramane singura mea amintire de la Nate, trebuia sa o pretuiesc cu propria-mi viata. Ce mai fac acasa la ora asta? Nici macar nu am participat la toata inmormantarea. Ce fel de persoana sunt eu? Trebuie, trebuie neaparat sa ma duc la cimitir la mormantul sotului meu. Nu stiu de ce, dar acum simt ca este unicul loc in care imi mai pot gasi linistea. Si nu, nu am sa mai plang. El , dragul meu, nu ar fi vrut sa ma mai vada asa, cu siguranta nu! Este necesar sa il las sa se odihneasca in pace. Moartea sa m-a marcat pe viata, complet adevarat, dar oricum nu se va mai intoarce la mine. A devenit un inger si stiu ca intr-o zi voi fi si eu alaturi de el , dar nu acum! Eu am o viata de trait si in curand voi avea si un copil de crescut.

Cu cateva minute mai tarziu am oftat si m-am ridicat din pat cu un singur gand in minte: 'Trebuie sa ma duc la cimtir!' . Ma macina intrebarea oare ce credeau parintii lui despre faptul ca mi s-a facut rau si nu am participat la toata inmormantarea. Dar, gata, trebuia sa ma spal pe fata , sa fac un dus si sa plec ...
[...]
In timp ce apa fierbinte curgea peste mine ma intrebam intruna cum voi reactiona cand voi vedea pamantul deja uscat, lumanari inca aprinse si crucea infipta in pamant, mai ales stiind ca la cativa metri in jos se afla corpul neinsufletit a lui Nate. ... M-am uscat rapid si mi-am cautat niste haine negre. Mi-am luat o fusta lunga si un tricou cu dantela. Era prea cald .. Astfel murise Nate. intr-un anotimp atat de frumos, intr-o zi cand soarele ar fi trebuit sa ii calauzeasca pasii, iar acum singura lumina pe care o mai are deasupra lui este probabil aura pe care a primit-o in dar de la Dumnezeu, cu siguranta.

Cand am pus cheile in contact am avut o senzatie stranie. Ma simteam de parca acum nimeni nu ar mai putea sa ma protejeze de accidentele pe care as fi capabila sa le comit zilnic. Desi avea carnetul de conducere de ani buni inca nu ma simteam sigura pe mine, mai ales acum cand ma simt atat de bulversata. Viata mea a fost schimbata in doar cateva ore negre .


Ajunsa in poarta cimitirului m-am oprit lasand vantul plapand sa imi bata prin par ravasindu-l putin, apoi am pasit catre acea piatra de mormant care ii era acum camin sotului meu. Am inceput sa plang. Credeam ca voi fi puternica, dar nu am fost. Cum puteam sa nu plang in fata unei asemenea nenorociri? Brusc, ma simteam de parca cineva mi-a impins capul spre dreapta. In poarta am observat un barbat si o femeie care parea mai in varsta holbandu-se la mine.
Ceva imi spunea ca eu il cunosc pe acela mai mult decat imi imaginez eu.
Am vrut sa imi indrept pasii catre el, ceva ma trimitea sa fac asta, dar acel om fugise inainte ca eu sa il ajung din urma.
"Stai!", am rostit eu cu ochii in lacrimi.
Barbatul se opri mutandu-si privirea catre mine, dar intr-un mod ciudat ... Si - o lasase imediat in jos.
"Cine esti?!", l-am intrebat apropiindu-ma de el si mangaindu-i obrazul. Simteam o oarecare tensiune intre noi. Sa fie o ura sau altceva? Cine era si de ce imi transmitea fiori cand il vedeam? Ma speria ...



Ok, am mai facut un capitol. Sper sa va placa, desi nu e lung. X_X