Memories before the end

[Bell Evans]

1. Capitolul XI – Lie to me
   
   De te'am mintit ma vei ierta?
   Vei suferi sau vei uita..
   Pasii mi se pierdeau printre stropii reci de ploaie, care ma loveau din toate partile; nu stiam incotro sa merg, incotro sa ma indrept. Stiam doar ca l'am mintit..ca am gresit..ca nu trebuia sa fac asta.
   Nu facuse nimic, si totusi, ii ascunsesem adevarul cu atat de multa maiestrie incat chiar si eu am ramas uimita - minteam mult prea prost pentru ca cineva sa ma creada vreodata. Insa de data aceasta fusese diferit..din pacate.
   
   "-As putea sa te intreb ceva?" sopti el, cu o voce mica.
   Ne plimbam in acelasi parc pentru copii in care ma duse pentru prima data; si aveam un sentiment de siguranta cand eram cu el. O senzatie protectoare, care imi invaluia intreaga fiinta cand il vedeam.
   L'am aprobat usor din cap, aproape macinata de curiozitate.
   "-Vom fi mereu doar simpli prieteni?" continua Landon, privindu'ma atent.
   "-Da; vreau sa fiu singura o perioada" i'am raspuns eu, aproape instantaneu.
   Isi pleca privirile, iar dupa cateva clipe schimba subiectul.
   
   Scena imi strafulgera gandurile, facandu'ma sa las alte lacrimi sa imi alunece pe obrajii deja uzi de la ploaie. Il mintisem. Si nu puteam sa ma iert pentru asta..De ce?
   Pentru ca nu eram in stare sa il vad mai mult decat pe un simplu prieten. Sau poate eram..Totusi, nu asta conta. Landon nu avea sa moara, cum murise si Nate. Cum Jane ajunsese in spital din cauza mea. Nu puteam sa las sa se mai intample o data asta. Pur si simplu simteam ca totul o ia razna din momentul in care cineva se apropie de mine.
   
   Si totusi..nu puteam sa nu ma simt vinovata. Era doar vina mea; dar ma simteam responsabila pentru el.
   Incepusem sa ma gandesc la ce simtea Landon. De ce ma intrebase asta. Poate ca incepuse sa tina la mine intr'un alt mod? Nu..nu era prea posibil. Totul era mult prea copilaros la el. Insa observasem de ceva timp ca nu ma mai ura. Nu asa mult ca la inceput..aproape deloc, as fi putut spune. Nu mai vedeam urma aceea de incruntare care persista pe chipul lui de fiecare data cand eram singura. Puteam sa ma consider norocoasa.
   
   "-Amanda?!"
   O voce ma striga in spatele meu, asa ca m'am intors ezitand.
   "-Hayden?" am raspuns, aproape mirata.
   Ce facea el acolo? Ma urmarea?
   Oh, haide; nu te urmareste toata lumea, Amy mi'am zis in gand, zambind.
   "-Ce faci aici?" l'am intrebat, nonsalant.
   Ma privi putin dezorientat si ofta.
   "-Vroiam sa vorbesc ceva cu tine" imi spuse el.
   
   Ne'am asezat pe una din banci. Nu puteam sa nu constat urma de tristete din voce si figura pe care o afisa. De parca lumea era pe sfarsite. Incepea chiar sa ma sperie.
   "-Nu stiu de ce am venit aici" imi spuse Hayden, dupa cateva minute de tacere.
   ..nu ca eu as fi stiut.
   "-M'am certat cu Jane" continua, dupa alte clipe de liniste.
   L'am privit dezorientata. Nu era in relatii tocmai bune cu ea, de cand se despartisera.
   "-Aha..si?!" am spus, cu jumatate de gura.
   Chiar daca imi trecuse toata faza cu el, inca mai aveam momente de ezitare; mai ales atunci cand veneau situatii de genul asta.
   "-Mi'a deschis ochii" spuse el.
   "-Bun..m'ai pierdut de tot" am remarcat, putin agitata.
   
   Nu eram prea sigura de ce avea de gand sa faca; pentru ca si el parea sa ezite. Ma privi pret de cateva secunde, dupa care eu mi'am lasat capul in jos. Eram o lasa. Niciodata nu puteam privi o persoana in ochi mai mult de cateva clipe. Simteam cum inima incepe sa imi bata aproape dureros, in timp ce incercam sa imi dau seama de ce naiba voia sa faca.
   "-Amy.." sopti Hayden, apropiindu'se de mine astfel incat intre fetele noastre sa fie la numai cativa centimetri departare.
   Am inteles ce avea de gand sa faca abia cand buzele lui le gasira pe ale mele, iar corpul meu fu cuprins de un fior pe care bratele din jurul taliei il accelerau.
   Insa dupa lungi minute, care pareau interminabile, un telefon suna undeva in spatele nostru. Ne'am despartit instinctiv, privind in jur; nu era al niciunuia dintre noi.