Pain is my hapiness

[Effy K. Dietrich]

Mersi mult fetelor >< . Şi nu m-am inspirat de acolo, pentru că sincer nu am citit cartea . Dar cred că o voi face

Chapter I

Fredonam un cântec pe care crezusem de mult că îmi dispăruse din memorie. Obişnuiam să îl cânt în fiecare zi atunci când eram mică, dar asta se întâmpla înainte să ne distrugă ea familia. În cinci ani reuşise să şteargă cu buretele zeci de amintiri frumoase , zeci de promisiuni nerespectate.
Mama vitregă devenise blestemul familiei, dar eu aveam de gând să scap, să găsesc antidotul.
Obrazul îmi era lipit de geamul rece al autobuzului , şi de când stăteam aşa aveam impresia că îngheţase. Ochii îi ţineam închişi datorită luminii ce îmi inunda ambele pupile. Era dimineaţă...Una chiar foarte frumoasă, cum şi de altfel trebuia să fie în toiul verii.
Probabil că aş mai fi stat mult aşa fără să-mi dau seama dacă trec secunde, ore sau minute, dacă şoferul autobuzului nu m-ar fi zgâlţâit spunându-mi că am ajuns la destinaţie. I-am mulţumit cu un zâmbet şters şi am coborât din automobil.
Mi-am rotit privirea în jur oarecum impresionată de ce vedeam. Clădirile înalte parcă erau făcute din sticlă, iar maşini de lux se întindeau pe o rază de câţiva kilometri. Nu că mă aşteptam ca New York-ul să fie un oraş sărăcăcios, dar era aşa diferit de micul cartier din care veneam.
Brusc mi-am dat de ceva. Eram acolo, dar nu ştiam ce să fac, unde să mă duc, cu cine să vorbesc. Venisem fără să mă gândesc cum aveam să supravieţuiesc.
M-am uitat la ceasul de la mână . Era şapte dimineaţa...Niciodată nu mă trezisem aşa de devreme, dar totul avea un început nu? Iar eu chiar acum o luasem de la capăt. Cu ochii aţintiţi spre clădiri şi spre oamenii ce treceau pe lângă, mi-am dat seama foarte târziu că stomacul meu urla după mâncare. Am luat portofelul din buzunar şi am observat că mai am cincizeci dolari. Nu era cine ştie ce avere, dar aveau să-mi ajungă pentru un hamburger sau un hot dog.
Am intrat în primul magazin văzut şi mi-sm luat vreo doi hamburgeri şi tot atâţia hot dogi. Da poate că părea mult dar în acel moment simţeam că aş fi putu înghiţi tot magazinul.
M-am plimbat prin oraş căutând un loc liniştit unde să mănânc. Picioarele m-au purtat până într-un parc mic de la marginea oraşului. Nu era cel mai curat sau mai vizitat, dar tocmai această pustietate şi linişte mă îndemnă să rămân. M-am aşezat pe o băncuţă şubredă şi veche din lemn luând în mână punguliţa unde se aflau toate cele cumpărate.
Mă pregăteam să gust flămândă din hamburger, dar câţiva copii s-au apropiat de mine. Niciunul dintre ei nu avea mai mult de cinci ani şi arătau într-o stare de mizerie care nu se poate descrie. Erau slabi, murdăriţi de praf şi îmbrăcaţi în nişte zdrenţe care cu greu puteau fi numite cârpe de praf! Am zâmbit blând spre aceştia şi le-am întins punga maronie de hârtie unde se afla toată mâncarea. Îmi era foarte foame, dar ei cine ştie de când nu mai mâncaseră ... Mi-au mulţumit în cor şi au fugit la umbra unui copac ceva mai încolo. I-am urmărit cu privirea . Erau aşa bucuroşi pentru faptul că aveau ce mânca , pentru că în sfârşit nu fusesră ignoraţi. Am inspirat adânc pentru a-mi ascunde lacrimile cauzate de suferinţa lor.
M-am ridicat peste câteva minute de pe bancă pornind agale pe aleeile prăfuite şi înainte să îmi sau seama se făcuse seară.
Peste tot se aşternuse o linişte mormântală, dar care mai era întreruptă uneori de foşnetul frunzelor în bătaia vântului.
Eram obosită şi aş fi dat aproape orice pentru un pat cald, dar nu aveam unde mă duce. Nu cunoşteam pe nimeni în acel oraş şi nu aveam bani să-mi iau o cameră măcar la un motel .
M-am aşezat pe una din băncile reci şi am scotocit prin buzunare. În câteva secunde am găsit portofelul vechi din piele. L-am deschis şi am privit dezamăgită în el. Nu mai aveam decât zece dolari amărâţi . Mi.am ridicat ochii verzi ca prazul spre cerul înstelat şi am oftat. Blestemul acesta se abătuse asupra mea de mult timp, dar încă nu reuşeam să-mi dau seama de ce. De ce Doamne? Nu am fost o sfântă, dar nu cred că meritam aşa ceva, nimeni nu merita. Vântul aspru şi rece mi-a răsfirat firele şatene, uşor spre roşcat, pe faţa bronzată făcându-mă să tresar. În ciuda căldurii din timpul zilei noaptea era rece ca gheaţa.
Am privit încă câteva clipe stelele , bucurându-mă că măcar ele îmi sunt alături apoi m-am întinse pe bancă. Mi-am strâns picioarele la piept pentru a încerca să mă încălzesc , dar parcă mai frig mi se făcea.
,,Mâine va fi mai bine.” Am şoptit , deşi nu credeam cu adevărat acel lucru. Îmi tot repetam acest lucru de când scorpia venise în casa, pardon fosta mea casă,dar nu se întâmplase nimic ...Am oftat lung şi am închis ochii lăsând să se prelingă lacrimi cristaline pe obraji înaspriţi de vânt.