Pain is my hapiness

[Effy K. Dietrich]

Mulţumesc mult fetelor . Apreciez faptul că citiţi ciudăţenia asta de fic ><

Chapter II

Dimineaţa a venit cu repeziciune, deşi tare mult aş mai fi dorit să dorm. Să nu credeţi că era comodă banca aceea, dar aşa uitam de foame şi frig . Ziua ce tocmai trecuse fusese una splendidă şi călduroasă, iar cea de azi înnorată şi cu vânt aspru. Speram din tot sufletul să nu plouă pentru că nu aveam unde să mă adăpostesc de stropii reci , şi credeţi-mă că nu îmi surâdea ideea de a mă ascunde în canal ca o vagaboantă sau hoaţă.
Probabil că vă întrebaţi de ce am plecat de acasă şi am venit aici dacă ştiam că nu aveam unde să stau. Pentru că atât eu cât şi mama vitregă doream să fim cât mai departe una de cealaltă, şi probabil că ea sperase că am să mor de foame aici. Dacă mă gândeam bine erau şanse mari ca dorinţa să i se îndeplinească...Dar nu aveam de gând să renunţ fără luptă.
M-am ridicat de pe banca rece şi veche, acoperită în unele colţuri de mucegai şi am pornit pe străduţa ce ducea în centrul oraşului. Acolo erau multe chioşcuri de presă , cu ziare pline de anunţuri cu locuri de muncă. Speram numai ca vânzătorul să mă lase să mă uit fără costuri.
În scurt timp am ajuns în centrul oraşului, şi deşi zgomotul maşinilor exista pe fiecare alee şi străduţă, aici era dea dreptul exagerat. Zgomotul clacsoanelor te surzeau, iar cel al motoarelor îţi zgâriau la propriu timpanul . Am ignorat întregul ”concert” şi m-am apropiat de unul din standurile cu ziare. Am luat în mână unul din ziare şi am privit rugătoare spre vânzător. Spre norocul meu era o bătrânică în jur de cincizeci şi cinci de ani, şi se observa după privirea blândă că este o persoană bună la suflet. Mi-a zâmbit încurajator, înţelegând motivul pentru care îi ceream acest lucru şi mi-a făcut semn să păstrez ziarul. Am zâmbit recunoscătoare şi m-am proptit de peretele unei clădiri începând să răsfoiesc paginile ziarului. Erau multe oferte de muncă, dar cele mai multe cereau măcar să fii terminat liceul, lucru pe care nu îl făcusem luând în considerare să aveam şaisprezece ani. Să nu credeţi că aveam de gând să renunţ la şcoală, dar trebuia să amân până îmi rezolvam situaţia materială şi financiară.
După câteva minute de căutat am găsit ceva ce nu părea greu de făcut: femeie de serviciu . Locul unde trebuia să fac curat era un birou, şi eram sigură că oamenii de acolo sunt ordonaşi şi deci nu aveam multe de făcut. Am încercuit cu un marker roşu, găsit din întâmplare prin rucsac , şi am pornit spre locul cu pricina.
Am zâmbit încrezătoare intrând în clădirea impunătoare aparent făcută din sticlă. Imediat ce am ajuns în hol am stârnit chicotele câtorva “doamne “ de acolo. Era cu siguranţă faptul că nu arătam foarte îngrijită . Am cercetat cu privirea întregul hol şi am descoperit că erau foarte mulţi ce veniseră pentru posturi şi...Atunci mi s-a tăiat tot elanul. De ce m-ar alege exact pe mine? O adolescentă vagaboantă, care nici măcar nu era îngrijită ea, dar să mai cureţe atâtea birouri. Am lăsat privirea în pământ şi am ieşit dezamăgită din clădire. Poate nu sunase ca o ieşire eroică, dar pur şi simplu nu aveam vreo şansă să mă angajez acolo.
Am pornit agale pe străzi, cu privirea plecată astfel încercând să ascund lacrimile ce cădeau necontenit. Cred că scorpia de maicămea era în extaz că nici măcar o slujbă de măturătoare nu obţinusem. Eram patetică!
În curând tristeţea mi-a fost acompaniată de lacrimile cerului: ploaia. Exact cum mă temusem începuse să plouă cu găleata. Nu aveam unde mă duce aşa că am încercat să mă adăpostesc cât de cât după un perete plin de graffiti. Nici nu îşi dădeau seama cât de norocoşi erau aceşti copii de bogătaşi ce măzgaliseră pereţii.
Continuam să plâng, lacrimile fiind mascate de stropii de ploaie ce mă udaseră până la piele. Îmi era frig , foame, dar cel mai mult îmi era teamă. Îmi era teamă că nu am să reuşesc să văd din nou răsăritul.
Am tresărit atunci când doi bărbaţi s-au apropiat de mine. Prima dată crezusem că ei erau salvarea, nişte oameni buni care doreau să mă ajute dar nu...Nu eram nici pe aproape cu ceea ce credeam. Am tresărit abia abţinându-mă să nu ţip atunci când în mâna unuia din cei doi am zărit un pistol. Mi-au făcut semn să le dau ceasul şi rucsacul, iar eu le-am urmat ordinele fiind dea dreptul îngrozită. Sperasem că acest lucru era tot ce îşi doreau, dar ca de obicei nu aveam dreptate. Unul din ei mi-a apucat bărbia şi a încercat să mă sărute. Da, nu mai aveam nici o speranţă, dar nu vroiam să mor fără să opun. L-am împins cât de tare am putut fugind în prima direcţie văzută. Crezusem că scăpasem, dar nu ...Un pocnet s-a auzit şi am simţit o durere puternică în abdomen. Mi-am dus mâna speriată spre acel loc şi m-am oprit câteva clipe în loc. Maieul alb era pătat de sângele, care curgea necontenit. Am privit în urmă şi am văzut că cei doi se îndepărtau convinşi că n-am să supravieţuiesc. Şi eu credeam acelaşi lucru. Ameţeala mă cuprinse într-o dată şi am căzut în genunchi tuşind. Durera mă copleşea, dar am reuşit să găsesc o fărâmă de putere putere, astfel încât să ajung pe o stradă mai aglomerată.
Oamenii treceau pe lângă mine. Mă priveau fie cu milă, fie dezgustaţi de disperarea mea, dar nimeni nu făcea nimic. Eram invizibilă pentru toţi, niciunuia nu îi păsa dacă plâng sau râd...dacă mor sau trăiesc. Eram un nimeni ...