Pain is my hapiness

[Effy K. Dietrich]

Mesi din nou fetelor

Chapter III

Ochii îmi erau plini de lacrimi şi priveau rugător spre trecătorii, dar degeaba...Unii nici nu se uitau la mine şi mă ocoleau ca şi cum deja nu mai existam, deja eram moartă. Mi-am plecat privirea după câteva minute, câteva minute în care durerea mă sfâşia încet încet, ca un cuţit întors în rană. Privirea mi se înceţoşa puţin câte puţin, şi simţeam cum picături se scurg din viaţa mea. Nu îmi doream să mor, dar poate aşa era scris, poate că dacă viaţa mea se sfârşea avea să salveze o alta.
Am ridicat privirea atunci când am auzit un strigăt. Nu vedeam bine, majoritatea culorilor fiind pătate cu negru, dar am desluşit un chip apropiindu-se de al meu . Mă mângâie delicat pe obraz şi am auzit-o murmurând ceva de genul : ,,Oo Dumnezeule!” . A închis ochii câteva secunde , apoi am observat să scotea ceva din buzunar, probabil un telefon. Am auzit în câteva secunde vocea sa caldă şi plăcută rostind numele străzii .
În acel moment mi-am dat seama...Ea era salvarea mea! Poate totuşi că nu eram invizibilă pentru oricine. Poate nu eram un câine vagabont ce merită să moară pentru toată lumea. Am zâmbit spre ea. Zâmbetul meu era pătat de lacrimi şi sânge, dar acela era cel mai sincer zâmbet dăruit de mine până acum. Mi-a zâmbit blând şi mi-a prins mâna în palma sa delicată spunând să totul va fi bine.
Aşa speram şi eu... Totul devenea din ce în ce mai negru şi am ştiut că nu trebuia să mai rămân trează. Oricât încercam ploapele îmi cădeau unele peste altele, grele şi ostenite. Am închis ochii căzând într-un abis ferecat de tăcere. Speram numai să am puterea de mă trezi a doua zi.
***
Era aşa bine...Să stau doar eu şi gândurile mele, să-mi amintesc de trecut fără să fiu copleşită de regrete. Era întuneric, dar totuşi îmi părea cel mai luminos loc. Puteam privi amintiri mai mult sau mai puţin plăcute fără să-mi fie ruşine sau teamă. Aici aceşti temeni nu existau.
Şi totuşi ceva mă distrăgea, ceva care se auzea destul de vag, dar îndeajuns de clar pentru mine; un bibăit electronic ce se auzea la fiecare două secunde. Ştiam ce era, şi ştiam ce însemna prezenţa sa. Inima încă îmi bătea, sângele încă pulsa în vene, aerul încă îmi îneca plămâni...Eram încă în viaţă.
Am deschis ochii brusc şi imediat am cercetat camera cu privirea. Era albă şi cu un miros de clor specific oricărui spital.
Am privit în dreapta mea spre micul aparat ce îmi arăta pulsul. Asta auzisem în tot acest timp, bătăile inimii mele. Dar cum ajunsesem aici?
Mi-am ridicat ochii asupra tavanului imaculat şi imediat mi-au apărut întâmplările petrecute cu o seară în urmă. Am strâns cearşaful în pumn, mai mult temătoare decât furioasă şi am oftat . Vroiam să îi mulţumesc celei ce m-a salvat, vroiam să aflu cine m-a salvat. Dar nu mă puteam ridica de acolo , nu dacă vroiam să supravieţuiesc. Trebuia să aştept să vină cineva.
Spre norocul meu uşa se deschise cu un scâţâit slab şi o asistentă cu un dosar în mână intră, urmat de o altă persoană.
Nu văzusem foarte bine chipul eroului meu, dar am recunoscut imediat privirea blândă.
,,Ahh te-ai trezit!” Fata s-a apropait de mine lăsând un buchet cu crini alb pe măsuţa de lângă pat. Mă aşteptam ca asistenta să protesteze , spunând că trebuia să mă odihnesc, dar spre mirarea mea aceasta nu făcu altceva decât să vefirice aparatele.
Mi-am întors înapoi privirea spre tânără şi i-am analizat trăsăturile. Avea părul brunet închis, uşor cârlionţat spre vârfuri, buzele pronunţate dar deloc exagerate şi ochii albaştri deschis, foarte asemănător cu cerul înnorat. Nu părea mai mare decât mine decât cu cel mult trei ani.
,,Mulţumesc.” Am şoptit privind-o ca şi cum ar fi un înger, iar recunosc că în acel moment asta îmi părea a fi.
Mi-a zâmbit şi mi-a strâns mâna în a ei. Avea pielea fină şi caldă,la fel ca noaptea trecută. Mi-am dat seama imediat că era o persoană altruistă, un fel de afi greu de găsit în astfel de oraşe , unde domină partea negativă a oamenilor.
,,Cine eşti? “Am întrebat după câteva momente de tăcere vrând să cunosc numele salvatorului meu.
,,Mă numesc Emiliy Martin. Tu eşti...”
,,Melissa Andreas...” Am terminat fraza zâmbind melancolic.
M-a mângâiat protector pe cap, de parcă ar fi fost mama sau cel puţin sora mea. Am închis ochii bucurându-mă de atingerea sa delicată, care îmi lipsise în ultimii cinci ani. Momente ca acestea îmi aminteau de viaţa dinainte de mama vitregă, de cât de fericiţi eram eu şi familia mea atunci. Îmi doream ca aceste momente să dureze la nesfârşit.