Pain is my hapiness

[Effy K. Dietrich]

Scuzaţi întârzierea. Şi mersii din nou că urmăriţi ficul.

Chapter IV

Următoarele ore au trecut cu repeziciune alături de Emiliy. Era prima dată când o întâlneam, dar parcă o cunoşteam de-o viaţă, parcă eram doi vechi amici ce se reîntâlnesc după mulţi ani. Mă bucuram enorm că era acolo. Deşi teoretic era o străină alături de ea mă simţeam cel mai în siguranţă decât oriunde în lume.
Vorbisem de tot felul de subiecte aparent plictisitoare, subiecte obişnuite unor adolescente de vârsta noastră. Haine, pantofi, momente jenante, momente fericite...Amândouă depănam amintiri care credeam că le abandonasem de mult într-un colţ întunecat al minţii. Mă simţeam bine şi aproape că uitasem de ce eram aici, în spital. Dar chiar atunci Emily m-a făcut să-mi aduc aminte.
,, Ce s-a întâmplat? Cum ai ajuns în halul ăla?” M-a întrebat privindu-mă cu blândeţe. Nu vroia să mă rănească, ba din contră îmi dorea tot binele, dar aducându-mi aminte simţeam că cineva îmi întorcea un cuţit în inimă. Am privit pe fereastră sperând să renunţe, dar m-a privit în continuare insistent. Mi-am deschis gura pe jumătate încercând să evit răspunsul pe cât de mult posibil. Se pare că norocul era de partea mea căci o melodie ritmată s-a auzit în încăprere. Provenea de la telefonul lui Emiliy, care acum căuta micul aparent prin geantă. Îl găsi în cele din urmă şi ieşi pe hol făcându-mi semn că va veni imediat. Un zâmbet larg mi-a luminat chipul. N-a trebuit s-o spun, n-a trebuit să-mi amintesc din nou acele imagini oribile. Am privit spre fereastră admirând peisajul. Curtea spitalului era plină de flori, bănci, copaci şi semăna cu un parc în miniatură. Razele soarelui cădeau peste frunzele verde-deschis ale copacilor, apoi se reflectau în câte o baltă de apă rămasă de la ploaie. Era un peisaj aproape superb, pentru că oricât te uitai în jur tot îţi aminteai că te afli la un spital.
Am atins cu o mână sticla rece simţind de după ea briza caldă de vară , care mişca ritmatic crengile arborilor
Clanţa uşii s-a deschis şi chipul ca de înger a lui Emiliy se zări intrând. Un alt zâmbet mi-a apărut pe chip, mai ales că ea n-a mai repetat întrebarea.
,,Şeful meu...Trebuie să plec.” Zâmbi stânjenită băgând telefonul înapoi în geantă. Am zâmbit vinovată pentru faptul că o reţineam în continuare şi speram din tot sufletul să nu aibă probleme din cauza mea. S-a apropiat de mine şi m-a sărutat protector pe cap spunându-mi că se va întoarce . A ieşit pe uşă închizând-o în urma ei. Şi eu speram asta....Speram că se va întoarce, că nu mă va lăsa de izbelişte.
Minutele se scurgeau greu, de parcă se blocaseră undeva pe o ţeavă de a canalizării şi involuntar m-am gândit la ea. Cât de nococoasă sunt că am întâlnit o persoană aşa bună ca ea, cât de nocoasă sunt că am avut şansa de a o cunoaşte. Vroiam să ştiu totul despre, unde locuieşte , unde lucrează...Doream să ştiu că ceilalţi o apreciează, că este tratată aşa cum merită la muncă. Locul de muncă...Încercam din tot sufletul să nu fiu egoistă, dar automat m-am gândit la propria persoană. Aveam să stau două-trei zile în spital, apoi ce? Urma să ajung din nou în stradă, să sufăr din nou de foamete , să fiu iarăşi expusă pericolului şi cel mai probabil voi ajunge în aceeaşi stare la spital, dacă nu poate şi mai rău. Nu îmi doream acest lucru, dar totul era inevitabil. Mi-am proptit bărbia în palme încercând să rezist impulsului de lăsa lacrimile să cadă, de a mă lăsa pradă fricii. Trebuia cumva să mă calmez.
M-am ridicat greoi din pat şi am ieşit repede pe uşă. Repede ar fi cam prea mult spus, dar nu găsesc alt termen mai potrivit. Holurile spitalului erau pustii, la fel de reci şi albe ca în fiecare zi şi numai ecoul paşilor mei se auzeau. Prin ferestrele uşilor zăream oameni, unii în stări mai grave decât alţi, iar acest lucru m-a mai liniştit. Nu puteam spune că eram fericită de starea în care mă aflam , dar măcar nu eram cu mâinile sau picioarele amputate, cum văzusem în unele camere.
Era linişte, o linişte enervant de apăsătoare. Cel mai mulţi din pacienţi dormeau la amiază şi eram aproape sigură că singura care nu avea stare eram eu.
Mergeam cu capul plecat pentru că mirosul de clor ce persista în întregul spital mă ameţea. Şi fiindcă nu vedeam în faţă se pare că şi celelalte simţuri erau amorţite pentru că m-am lovit de cineva. Mi-a luat cam vreo treizeci de secunde să-mi dau seama ce se întâmplase şi am ridicat privirea murmurând un “scuze”. M-am holbat la cel din faţa mea fără să-mi dau seama. Ochii săi erau albaştri ca marea şi parcă atunci când te uitai şi încercai să le descoperi secretele te hipnotizau. Probabil că păream nebună uitându-mă aşa pentru că pe faţa lui răsări un surâs amuzat. S-a dat la o parte lăsându-mă să trec şi i-am mulţumit mai mult şoptit păşind înainte. Am auzit în curând sunetul provocat de bocancii săi mergând de-a lungul culoarului. Nu am mai întors capul, fiind sigură că dacă întâlnesc din nou ochii aceia am să leşin pe loc. Am ajuns în curând la uşă şi am întors privirea nemairezistând tentaţiei. Şi el ajunsese la capătul holului şi acum îmi făcea cu mâna zâmbind după care intră pe una din uşi.