Pain is my hapiness

[Effy K. Dietrich]

Scuze că a durat atât şi uitaţi următorul capitol. ><

Chapter V

M-am holbat timp de câteva minute la uşa aceea până când mi-am dat seama cât de penibilă eram. Mi-am dat singură o palmă şi am apăsat pe clanţă deschizând uşa. Imediat o briză caldă mi-a răsfirat şuviţele roşcate pe faţa albicioasă. În mod normal aveam pielea foarte bronzată şi obrajii rumeni, dar acum numai normală nu era situaţia în care mă aflam. Am păşit afară şi am strâns din ochi deranjată de lumina puternică a soarelui. Mă gândisem că nu o să am nevoie de ei, dar acum regretam enorm că nu îmi luasem ochelarii de acasă când plecasem. Oricum am zâmbit. Deşi la început mă deranjase, acum iubeam faptul că soarele îmi atingea chipul. Mă făcea să simt că trăieasc, că inima mea încă bate , iar sângele curge prin vene şi îmi dă putere să continui.
Am zâmbit melancolic, dar în acelaşi timp amuzată. Pentru un adolescent de vârsta mea orice gând asemănător cu acesta ar fi fost batjocorit şi considerat stupid, dar cum am mai menţionat de zeci de ori eu nu eram ca oricare alt om de vârsta mea. Trecusem prin multe lucruri traumatizante, care îţi arată cât de preţioasă e viaţa şi aveam să trec prin multe alte întâmplări.
Am început să mă plimb pe peluză bucurându-mă de atingerea delicată a firelor de iarbă. Eram desculţă, dar nu îmi era teamă de ce credeau cei din jurul meu, sau de gândacii care puteau sta ascunşii printre fire. Existau mult mai multe lucruri de care să-mi fie frică sau care să mă îngrijoreze. De exemplu pericolele din oraş, foametea, bolile, rănile...Şi existau mult mai multe care nu îmi veneau în minte în acel moment. Tot ceea ce doream atunci era să simt viaţa şi inocenţa de care trebuia să mă bucur cât dura.
Am privit cerul senin, pe care se aflau doar câţiva nori pufoşi şi imaculaţi. Era exemplul perfect de inocenţă şi fericire, dar ştiam ce secrete ascunde, întunericul din spatele luminii. Am închis ochii încercând să nu mă gândesc la tot ce mi-ar fi făcut rău... Am revenit cu picioarele pe pământ şi privirea mi-a căzut involuntar pe o fetiţă ce stătea pe o băncuţă alături de mama ei.
Se îmbrăţişau, mama îşi mângâia şi săruta protector fiica, încât nimic nu părea ieşit din comun. Totuşi mama era bandajată la cap şi mână, iar câteva cicatrice şi vânătăi îi brăzdau chipul bronzat. Am mers cu paşi mici spre băncuţa de lângă cele două şi m-am aşezat pe pe ea.
,,Mami, când te întorci acasă?”
,,Curând draga mea.” Îi răspunsese mama sărutând-o din nou pe frunte. Fetiţa era aşa inocentă încât inima mea parcă avea să se rupă curând. O privea pe mama sa ca pe o sfântă , ca pe îngerul ei şi ştiam din proprie experienţă cât de dureros este să îţi vezi “îngerul” doborât.
Mi-am proptit bărbia de podul palmelor şi mi-am închis ochii aducându-mi aminte aceea zi.
Era una senină ca şi aceasta şi la fel ca feiţa aceea o vititasem pe mama mea. Stătusem împreună pe o bancă povestind, râzând până o întrebasem acelaşi lucru ca şi cea de lângă mine. O întrebasem când se va întoarce, iar ea îmi răspunsese că va fi alături de mine curând . Dar cât se înşelase şi cât minţise. Peste câteva zile murise şi o lăsase pe mica fetiţă inocentă ce încă eram atunci cu inima frântă.
Mi-am deschis ochii şi am privit spre cele două. Se ridicaseră şi porniseră înapoi spre spital pe unul din drumuri. Fetişcana râdea şi se învârtea pe lângă mama sa , făcând-o şi pe femeie să zâmbească. Acelaşi lucru făcusem şi eu...Le-am privit până când au deschis uşa intrând în clădire. Speram să nu se întâmple cu micuţa ce se întâmplase şi cu mine. Nu merita asta...
O lacrimă s-a scurs pe obraz , fiind urmată peste câteva secunde de alta. Boabele de “rouă” se prelingeau una câte una pe obraji, dar nu încercam să le opresc . Aveam nevoie să mă descarc , înainte să cedez de atâtea sentimente acumulate în inimă. Am privit spre cer , lacrimile sclipind uşor şi am închis ochii bucurâdu-mă de un moment de linişte.
Doream să nu mă mai gândesc la trecut, dar în minte mi-a apărut acea zi. Ziua în care mama murise. Scorpia de mamă vitregă mă adusese intenţionat să o văd. Vroia să mă distrugă când încă mai eram un copil. Strigasem , plânsesem , bătusem cu picioarele şi pumnii în pat dar mama nu se trezise. Continuase să doarmă...
Mi-am muşcat buza încercând să rezist impulsului de a urla şi spre norocul (sau ghinionul?) meu am auzit o voce strigându-mă. O voce care nu îmi era cunoscută...