The revenge

[Effy K. Dietrich]

Mulţumesc că aţi citit şi am adus primul capitol ><.

Chapter I

Razele calde şi blânde ale soarelui îmi atinseră pielea fină şi albă ca de porţelan, urcând câte o treaptă până ce în final ajunseră la nivelul ochilor. Am strâns din ochi deranjată de acest lucru şi am tras cearşaful peste cap murmurând înfundat ,,încă cinci minute”. Bineînţeles că vorbisem singură şi deci nimeni nu mă deranja cu adevărat , aşa că aproape am adormit la loc.
Brusc mi-am dat seama de ceva... M-am ridicat în coate dându-mi de una singură o palmă . Nu-mi venea să cred că am uitat! Prima mea zi la Hogwarts după o vară lungă şi uitasem de ea! Uitasem de locomotiva vişinie în care urma să urc, uitasem de peron, de mulţimea care se îmbulzea să ajungă în locul dorit. Uitasem tot ce era mai important în acea zi numai din cauza unei dorinţe prosteşti de a lenevi încă o zi în pat.
Am sărit în picioare după câteva minute, şi cu o viteză care sincer nu credeam că pot să o ating, am intrat în baie. Am dat drumul la apă în cadă şi m-am apropiat de chiuvetă. Am zărit din nou acelaşi chip palid, cu ochii asemănători cerului senin , şuviţele aurii căzând în valuri peste umeri , şi buzele trandafiri arcuindu-se într-un zâmbet cald. M-am aplecat peste chiuvetă şi mi-am stropit faţa de câteva ori cu apă, iar peste câteva secunde mă scufundam în clăbucul din cadă .
Am coborât scările repede şi în stilul propriu, adică sărind peste câteva dintre ele. Probabil că asta era obişnuita dobândită de la scările cu capcane aflate în Hogwarts. M-am apropiat repede de uşa bucătăriei dar m-am oprit chiar în parg. Era întredeschisă şi am putut auzi astfel o frântură din discuţia pe care o avuseseră părinţii mei.
”Atunci cine ar fi făcut asta? Cine altcineva decât ei, Harry?”
”Dar nu pot fi ei. El e mort! E mort, Ginny! De ce ar continua să îl slujească dacă nu mai există?”
"Probabil că...”
Nu mai continuă propoziţia căci se pare că observaseră că aveau spectatori. Nici nu observasem când Rose coborâse scările şi mi se alăturase în mica joacă de-a spionii. Am intrat amândouă în încăpere şi înţelegând că nu trebuia să auzim nimic din ceea ce discutaseră verişoara mea îi salută cu veselia obişnuită. Am vrut să fac acelaşi lucru, dar când am deschis gura , pe aceasta au ieşit cu totul alte cuvinte.
"Ce s-a întâmplat?" Am întrebat tare şi răspicat cercetând chipurile părinţilor mei. "Ce s-a întâmplat?” Am întrebat din nou căci ei evitaseră să mă privească şi în schimb s-au uitat în pământ ca şi cum nu m-ar fi auzit.

" Nişte probleme la locul de muncă . Nu este treaba ta." A zis scurt tatăl meu şi a luat un săculeţ de pe masă, a sărutat-o scurt pe mama aruncându-i o privire de genul ,,îmi pare rău” şi ieşit pe uşă.
M-am apropiat de mama şi am ridicat o sprânceană nefiind deloc mulţumită de răspunsul primit. Şi-a ridicat privirea din pământ şi a aprobat ceea ce spusese tata. Dăduse acest acord pe un ton calm , dar privirea agitată o dădea de gol.
"Nu te cred!” Am spus pe un ton mai ridicat şi am privit-o atent.
"Dar acesta e adevărul, scumpa mea...” A zis ea pe un ton blând şi mi-a mângâiat cu blândeţe unul din obraji.
"Ştii că o să aflu adevărul până la urmă, nu? Nu are nici un rost să ascundeţi adevărul !" Am replicat pe un ton iritat şi m-am dat un pas înapoi.
Se pregătise să răspundă, probabil cu o altă minciuă dar cineva i-o luă înainte.
"Şi ce mâncăm azi mătuşă?" Se auzi glasul vesel, dar puţin agitat al lui Rose care până atunci ne urmărise în tăcere. Aproape că uitasem că mai e şi ea în cameră. Observase că situaţia devenea din ce în ce mai încordată şi sunt sigură că nu dorea să se ajungă la o ceartă.
M-am aşezat la masă resemnându-mă şi am aşteptat ca mama să aducă micul-dejun. În câteva secunde se apropie de masă , pe care lăsă două farfurii cu şuncă , ouă şi alte mâncăruri Încuiate. La câteva secunde după ce terminasem de mâncat, terminat nefiind chiar termenul potrivit deoarece mai mult de jumătate din mâncare era neatinsă, mi-am ridicat brusc capul privindu-le cercetător pe Rose şi mama .
"Unde e Meredith?" Am întrebat uimită de faptul că nu observasem faptul că lipsea mai devreme.
"A plecat cu jumătate de oră înainte să te trezeşti. Trebuie să rezolve câte ceva cu bobocii." Spuse ea luând o muşcătură mică dintr-o bucată de şuncă. Probabil că aveam o faţă mult mai mirată şi confuză decât credeam eu , pentru că a continuat : ,,Ştii doar că e Prefect!” . O spusese pe un ton cât se poate de calm, dar avea totuşi o uşoară tentă de reproş.
"Aaa...Da.” Am murmurat jenată de faptul că uitasem un lucru atât de important pentru una din cele mai bune prietene ale mele. Am împins faruria în faţă, iar mama a luat-o imediat în mână.
"Mai bine v-aţi grăbi. Trenul pleacă în...” A făcut o mică pauză, în care s-a uitat la un mic ceas de la mâna dreaptă. " cincisprezece minute." A zis uşor panicată cercetând expresiile de pe feţele amândurora. Am căscat gura uimită de cât de repede trecuse timpul şi m-am ridicat o dată cu Rose de la masă şi ne-am grăbit să urcăm scările pentru a ne lua cuferele şi coliviile. Imediat ce am ieşit pe uşă ne-am oprit căci cineva ne-o luase înainte.
Un spiriduş de casă cu pielea albicioasă şi ochii verzi se apropie şi făcu o plecăciune adâncă în semn de respect . I-am mulţumit amânduă şi ne-am luat cuferele ieşind în curte.
"Mătuşă, ne duci tu?" a întrebat Rose uitându-se la mama care venea grăbită în urma noastră.
"Nu mai e timp. Mai bine aţi Dispărea."
I-am luat mâna lui Rose în a mea şi când aceasta dădu semne că este pregătită am Dispărut de pe peluză, şi în acelaşi timp am Apărut pe peronul agomerat.
Amândouă ne-am dezechilibrat , dându-ne astfel un pas înapoi , iar eu m-am lovit de cineva. Mi-au luat mai mult de cinci secunde să-mi dau seama de acest lucru , şi când am făcut-o am murmurat un scuze bâlbâit. M-am dat câţiva paşi înlateral şi am privit timp de câteva secunde persoana de dinaintea mea. Purta o pelerină lungă , de un verde închis, aproape negru iar capul şi o bună parte din chip îi era acoperită cu o glugă ce aceeaşi culoare.
"Huh...Elevi..." Murmură el cu silă şi îşi continuă drumul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-am încruntat surprinsă de cât de superficiali şi arţăgoşi pot fi unii vrăjitori .
Mi-am luat colivia şi cufărul , dar înainte să-mi dau seama cineva mă apucă de braţ şi mă trase în unul din vagoanele trenului. Am tresărit speriată şi am privit spre persoana aceea. Am răsuflat uşurată când am zărit ochii de un albastru închis al lui Meredith privindu-mă. Mă bucuram că o găsisem, dar nu mă încânta deloc felul în care mă privea. Bătu ritmic din picior şi ridică o sprânceană.
"Lily Potter! Pe unde ai umblat ?! Credeam că nu mai ajungi!” Zise ea pe un ton exasperat care mă făcu să zâmbesc amuzată.
"Îmi pare rău , Mer...” Am zis ruşinată şi am privit podeaua vagonului. Ea a clătinat amuzată din cap şi m-a privit uşor mai blând. A murmurat ceva de semăna cu ,,e în regulă”.
În scurt timp am auzit o voce groasă şi m-am uitat spre locul de unde venea. Un băiat înalt, cu ochii negri şi părul la fel de întunecat răvăşit în toate părţile se apropie. Era îmbrăcat în roba Viperinilor, iar în piept sclipea uşor insigna de prefect.
"Mai bine te-ai întoarce în vagonul nostru." A zis pe un ton calm privindu-mă uşor superior. Meredith i-a făcut semn că vine imediat şi s-a întors spre mine îmbrăţişându-mă scurt.
"Ne vedem mai târziu!"A strigat repede şi a fugit în direcţia pe care o apucase şi Viperinul.