The revenge

[Effy K. Dietrich]

Îmi cer mii de scuze pentru întârzierea uriaşă, dar sincer nu am avut timp să scriu! Vă mulţumesc din tot sufletul să citiţi şi că vă place!><><

Chapter II
Am privit cum făcea la propriu slalom printre elevii din diferiţi ani şi case . Deşi era majoră, având şaptesprezece ani părea mai mică , iar acest lucru era o calitate şi un defect în acelaşi timp. Poate ea se considera imperfectă, dar până la urmă cine este perfect? Nimeni! Şi totuşi ea reuşise să devină prefect, iar eu o admiram pentru acest lucru. O admiram pentru faptul că mereu respectă regulile, că are răbdare cu toţi bobocii, că întotdeauna este punctuală şi respectuoasă. Eu nu puteam deloc să fac acest lucru.
Am scuturat din cap atunci când mi-am dat seama că am continuat să mă holbez de-a lungul coridorului, deşi Meredith dispăruse din câmpul vizual. M-am întors pe câlcâie şi ,târând cufărul după mine, am căutat-o pe Rose. Spre surprinderea mea nu am găsit-o în vagonul în care stătea de obicei , aşa că m-am aşezat comodă într-un vagon gol, ştiind că sigur avea să mă caute ea pe mine.
Bufniţa mea neagră adormise de-a lungul călătoriei pe coridor şi cu greu am reuşit să rezist tentaţiei de a nu o trezi. Aveam chef să vorbesc cu cineva, iar de obicei dacă nu aveam cu cine vorbeam cu ea, cu Georgie. Am început să bat nerăbdătorare cu degetele în geam , privind peisajele ce se tot schimbau cu fiecare metru parcurs spre Hogwarts.
Treceau minute, minute lungi şi plictisitoare, în care mi se părea că cineva zgâria cu unghiile în tabla vreunei clase. Uram liniştea. Mă făcea să mă simt singură şi neajutorată. Spre surprinderea mea pornisem deja de treizeci de minute şi Rose nu apăruse. Mi se părea bizar că nu mă anunţase unde pleacă atunci când am ajuns pe peron. În ciuda senzaţiei de nesiguranţă ce îmi acapăra trupul am rezistat tentaţiei de a începe să o caut prin toate compartimentele. Mă plictiseam aşa de mult, că eram sigură că puteam adormi în orice minut. Dar de fapt asta am şi făcut. Încet, încet pleoapele au căzut grele una peste alta iar capul mi s-a sprijinit brutal de fereastra rece. Deşi nu-mi plăcea să recunosc era o senzaţie plăcută. Să stai în întunericul acela fără să-ţi fie frică, fără a fi rănit vreodată, şi fără să îmbătrâneşti. Să rămâi tu pe veci.
Dar nu a durat mult aceastră senzaţie plăctută de siguranţă şi feerie, căci ceva m-a adus înapoi printre "muritori" . O zdruncinătură puternică urmată de zgomotul trenului care se oprise şi multe glasuri ţipând disperate . Am deschis instantaneu ochii iar privirea mi-a căzut imediat pe fereastră. O ceaţă densă şi umedă acoperise împrejurimile iar vântul bătea cu asprime smulgând frunzele şi unele ramuri ale copacilor. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama , datorită ceaţei şi mai ales faptului că soarele apusese nu demult, că de tren se apropaiu mai mult siluete întunecate cu baghetele îndreptate spre tren.
Am sărit automat de pe canapea şi am ieşit cu respiraţia tăiată în coridor unde era cu adevărat o nebunie. Elevii fugeau în toate direcţiile ţipând îngroziţi şi călcându-se la propriu în picioare, bufniţe zburau panicate deasupra elevilor, iar alte animale se luptau să nu fie loviţi de picioarele grele ale copiilor.
Nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Pe pantalonii lui Merlin cât dormisem? Se întâmplase asta în doar câteva minute amărâte? Părea imposibil, dar dovada era chiar în faţa mea. Am scos cu o mişcare rapidă bagheta , iar Georgie s-a aşezat hotărâtă pe umărul meu. Avea de gând să stea cu mine indiferent de unde mergeam sau ce făceam; îmi fusese loială din prima zi în care îmi devenise tovărăşă. Am zâmbit încrezătoare şi am reuşit cu greutate să mă strecor printre elevii ce se îmbulzeau şi strigau disperaţi după animalele sau prietenii lor.
Ajunsă afară am simţit că cineva mă străpunge cu o lance în piept. Era mult mai rău acolo. În aer se simţea miros de sânge şi foc , iar din toate părţile se vedeau venind fulgere verzi, roşi şi gama de culori se extindea la mai multe nuanţe.
"Lily! Lily!" Am auzit o voce ca de privighetoare strigându-mă recunoscând-o imediat. Era Rose. Fugea spre mine cu ochii înlăcrimaţi şi cu braţul bandajat , din care încă îi curgea o dâră subţire de sânge roşu ca focul. Am prins-o imediat în braţe, iar ea a suspinat încercând să se calmeze. S-a uitat la mine aşteptând ca eu să înţeleg, şi nu a fost nevoie decât de cinci secunde pentru a pune totul cap la cap.
"Ei sunt, nu?" Am încercat să mă asigur, deşi nu mă îndoiamc deloc că ei erau cei ce stârneau această panică. Ea a aprobat din cap înghiţind speriată în sec.
"Madam Pomfrey e de cealaltă parte a trenului sub protecţia unui scut. Toţi elevi trebuie să se ducă acolo."
Primul meu impuls a fost să o urmez atunci când m-a tras de braţ după ea, apoi instinctul meu ,,à la Potter” s-a trezit . Nu puteam să stau acolo şi pur şi simplu să aştept ca cineva să ne ajute, ca cineva să ne salveze. Nu, nu eram o laşă şi nu vroiam absolut deloc să devin una.
Rose s-a uitat confuză la mine şi a încercat pentru a doua oară să tragă după ea, dar eu am dat negativ din cap. M-am dat un pas în spate , iar ea a înţelea mesajul nu foarte încruntată. A deschis gura, vrând să se opună, dar a închis-o în clipa imediat următoare dându-şi seama că indiferent de ce va spune nu mă va face să mă răzgândesc. M-am bucurat că a preferat să nu mă confrunte pentru că o iubeam ca pe o soră şi uram să ne certăm.
"Ne vedem la şcoală." Am zis mai mult şoptit şi mi-am scos bagheta în timp ce ea se întorcea în colţul protejat de lângă tren. Am tras adânc aer în piept şi print-o mişcare rapidă , dar elegantă de baghetă urmată de un simplu cuvânt, dar care era foarte important am chemat mătura. Aceasta a ajuns în numai trei secunde lângă mine şi m-am urcat fără să ezit. Mi-am luat zborul, urmând cu atenţie instrucţiunile pe care le învăţasem în anul I şi în curând nu am mai putut zări trenul. Cerul era plin de nori cenuşii , astfel impiedicându-mă să văd mai clar , iar vântul îmi bătea direct în faţă făcându-mi obrajii roşii şi determinând ochii să lăcrimeze datorită usturimii. Ca şi cum asta nu era de ajuns ghiciţi cine mi-a făcut onoarea de a mă urmări? Nu, nu era Rose...Nici Meredith .
Uitându-mă în spate am zărit la numai câţiva metri depărtare trei siluete întunecate blestemând în urma mea. Am strâns nervoasă din dinţi şi am scos bagheta din buzunar , ţinându-mă strâns de mătură cu cealaltă mână.
"Abracadabra!" Am auzit o voce groasă şi răguşită strigând din spate , iar în clipa următoate un fulger verde-smarald mi-a trecut exact pe lângă umăr. Fusesem atât de aproape de o catastrofă, şi nu aveam de gând să mai risc sperând că va rata iar. Era timpul să ripostez.
M-am întors cu grijă cu faţa spre cele trei siluete .
"Expeliarmus!” Am strigat , iar după alte câteva (sau mai bine zis multe!) încercări cu diferite vrăji de proecţie şi atac am reuşit să îi înlătur pe cei trei. Şi o făcusem chiar la timp!
În faţa mease ridica maiestos castelul în stil gotic, care de-a lungul celor cinci ani petrecuţi acolo mi-a deveit a doua casă. Hogwarts, bine te-am găsit!