Secrete dezvaluite.

[Melisse Y. Carter]

Melisse nu se misca de cand se aseza pe scaun. Nici macar nu clipi.
Vroia sa isi gaseasca vocea...avea atatea de intrebat! Insa pur si simplu nu putea sa isi dea seama de ce nu vorbi. Nu putea sa isi dea seama de ce nu se putea misca. Ea era undeva in negru. Privea in negru. Insa incerca sa gaseasca o urma de lumina.

Bineinteles ca lumina ar fi trebuit sa existe, deoarece era sora cu prietena ei cea mai buna pe care chiar o numea sora. Insa nu putea sa vada pata aceea de alb deoarece furia o stapanea. Traise o viata plina de minciuni. Nu putea concepe asta. Nu putea sa isi dea seama de ce proprii ei parinti au mintit-o! Insa e foarte normal. Ei nici macar nu erau parintii ei. Ei erau straini. Ei erau...erau...departe.

- Melisse? intreba Audry pe vocea sa suava, pasnica. Melisse nu o mai putea numi mama. Nu dupa ce a trait o viata in minciuna.
E ca si cum ar fi fost lovita si a vazut stele verzi timp de atatia ani si de-abia acum isi revenise.
Se simtea oribil. Era profund suparata pe aceasta situatie.

Cumva, fata reusi sa isi faca muschii picioarelor sa se miste. Se ridica de pe scaun, picioarele scaunului scartaind pe podeaua din lemn, si pleca nervoasa.

Nici nu stia unde urma sa se indrepte. Stia doar ca vroia sa plece undeva...undeva de unde sa nu se mai intoarca.
Deschise usa casei si iesi in gerul de-afara. Ninsoarea reincepu. Acum mult mai nevoasa si ea, la fel ca Mell.

Ii inghetau picioarele si mainile si orice parte din corp, insa asta nu o impiedica sa mearga.
Furia era prea mare.

--

Toti din bucatarie se ridicasera simultan de pe scaunele lor, vrand sa mearga dupa copila, insa Eveline opri mamele. Stia ca Melisse nu avea in acel moment chef de niciuna din ele.

Fata isi lua geaca pe ea si lua si jacheta Melissei, constienta de frigul de-afara.

Cele doua se intalnira undeva, departe. Evelinei ii lua ceva pana isi ajunse sora din urma.

Melisse statea nemiscata pe un bustean din parcul central.
Ev se apropie de ea.

- Obisnuiam sa vin aici in fiecare vara, stii? In vacante, cu bunicii mei din partea tatalui. spuse Mell indurerata. Acum...8 ani...ne-am intalnit prima oara. Eu am gasit o papusa pe jos si, negasindu-i stapanul, am luat-o cu mine si am dat-o in leagane, am pieptanat-o...iar tu ai venit o data la mine si mi-ai spus ca e de fapt papusa ta. Initial m-ai crezut o hoata...insa apoi ti-ai dat seama ca de fapt eu ti-am ingrijit papusa si mi-ai multumit. Apoi ne-am jucat impreuna si...
- ...si am devenit cele mai bune prietene. continua Eveline.
- Si apoi, deodata, bunicii mei au refuzat sa ma mai aduca aici. Parintii mei nici atat nu stiau. Eu vroiam doar sa ne intalnim si sa ne jucam si ei... spuse Melisse, facand o pauza.
O lacrima fierbinte i se prelinse pe obraz.
- Apoi peste trei ani ne-am reintalnit la Hogwarts. Eram atat de fericita... continua aceasta.
- Si eu. marturisi Eveline. Si eu am fost.

Melisse nu mai suporta tensiunea. Lacrima dupa lacrima ii cursera din ambii ochi, astfel incat tanara fu nevoita sa isi duca fata pana la maini.
Simti cum Eveline o stranse in brate, cu dragoste familiala.

- Adica pe mine chiar ma deranjeaza asta. Mi-e foarte greu. spuse Melisse, revenindu-si din plansete.
- Stiu. Si pe mine. o aproba Eveline.
Pe Melisse o cuprnise furia din nou.
- Ba nu, nu stii! spuse aceasta revoltata. Eveline tu nu ai pierdut nimic! EU mi-am pierdut ambii parinti! Tu doar ai castigat o sora, o matusa si un unchi! Doar EU am pierdut!
Fata simtea cum ii venea sa sfasie orice, insa incerca din toate puterile sa se abtina. Desi nu prea putea...

Deodata Eveline se retrase.
- Si eu am avut o pierdere. Norocul tau e ca nimeni din familia ta nu a murit. Mie mi-a murit sora si tatal, Melisse. Am ramas doar eu si mama. spuse aceasta serioasa si, totusi, suparata.

Brusc Melisse intelese ca era de-a dreptul egoista.
Ea nu suferea...nu suferea cat suferea Eveline.

Cele doua s-au imbratisat, asemeni a doua surori care s-au regasit dupa mult timp.