Iubire...

[Ramona Neardow]

Viata

Un castel de aforisme care te inghit si te seaca, facandu-te sa actionezi?
Sau poate doar un pat moale, in care te-ai trantit sa visezi?
Eu aproape cred ca am gustat din veninul cupei fiecarei dezamagiri,
Dar amarnic ma insel, caci ale mele despagubiri,
Nu le-am primit,
Dar nici nu as vrea sa le primesc, caci deja am zidit,
Un castel al fericirii, pentru mine neprihanit!

Al meu

Stiu ca si tu simi al vietii dulce nectar,
Care se scurge turnat de un car,
Care imi alina setea si ma face sa visez,
Amarnic sa ma minunez,
De clipele in care erai al meu,
Si ne tineam de mana mereu.

Dar acum ai plecat,
Iar pemine nu mai luat,
Lasandu-ma singura,
Legandu-ma de-o virgula!

OOC: Nu aruncati cu rosii in mine:-<, dar nu a iesit nimic mai bun din mintea asta clocita, a mea! x_x In plus, stiu, astea nici nu ar merita sa fie numite poezi la cat de scurte sunt!