Nici adevar, nici minciuna...ci eu.

[Georgia Harris]

"De ce sunt tristi?(...)
fiindca n-au cunoscut niciodata tristetea, fiindca totdeauna sunt fericiti, fiindca cei vesnic fericitii sunt totdeauna aceiasi si cei care totdeauna sunt aceiasi, par totdeauna tristi..."
Ion Minulescu, "Masti de Bronz si lampoane de portelan"

Nu sunt trista, dar monotomietatea ce imi invaluie trupul si il strange ca o camasa de forta imi aseaza pe fata masca melancoliei. Am aceasi stare de spirit mereu, niciodata nu rad sau plang, mereu zambesc, cu zambetul unui om ce nu are un modiv sa planga, dar nici unul sa rada, sa fie fericit. Sunt mereu pusa in situatia in care prietenii ma intreaba "Esti trista?", eu le razpund la fel de calm ca si zambetul purtat totdeauna cu mine: "Nu.",ei vrand sa afle cum ma mai simt insitra cu intrebarile:"Esti fericita?", iar eu de dau acelasi raspuns...ei nu inteleg, eu da, dar nu tot. Nu mi se intampla nimic... lucrurile pe care le stiu despre adevarata viata sunt culese uitandu'ma pe fereastra larg deschisa pe care urmaresc viata altora, altii care nu au avut ghinionul unei soarte de "observator". Daca as fi aproximativ ca ei poate nu as fi asa, dar poate ca nu as face ce fac acum, caci arta mea e viata mea si pot spune ca imaginatia ma ajuta. Prefer sa mai raman o vreme asa fiindca tot ce fac ii ajuta pe ceilalti, mai bine sa ajuti o persoana ce are mai mult decat tine. Decat sa ai mai mult decat alti, dar sa le ceri ajutorul. Ei traiesc viata si imi cer mie sfaturi, caci nu o stiu, iar eu care nu o traiecs precum ei o cunosc asa de bine...ca pe mine insumi.