When love is in excess...

[Ema Snow]

Sper sa va placa continuarea, desi am adus-o tarziu (scuze, dar cred ca stiti cum este in ultimele saptamani de scoala, mai ales cand profesorii au lasat notele pentru ultima suta de metri). Din nou, foarte scurt, dar nu vreau sa trec mai departe in acelasi capitol.

Nu orice drum e o înfundătură

O iubire poate muri? Se poate stinge şi să rămână aşa? Definitiv?

„Mă voi sătura vreodată a-ţi cerceta chipul? Momentan aş zice nu…”

Acum aş zice da. Dacă vreau să trăiesc liberă trebuie să-ţi uit chipul. E prea rotund, prea ascuţit. Pomeţii sunt exagerat de mari, ochii tăi căprui sunt prea şterşi, buzele tale sunt prea subţiri, iar părul prea ciufulit. Cum de nu am văzut asta până acum?! Nu am văzut dezechilibrul strident al feţei tale, urâţenia, ciudăţenia, aspectul bizar al aluniţei de pe tâmplă, uscăciunea, mândria, blândeţea, frumuseţea, perfecţiunea chipului tău…

Nu, nu, nu! Complet greşit! Dacă vreau să fiu fericită cu David (şi vreau, căci el e bun şi delicat) trebuie să scap de impurităţile lăsate de dragostea ta în sufletul meu. Să nu am nici un regret. Dar cum pot eu să fac asta când tu vii şi îmi zdruncini lumea, sădind speranţa în mine?

- Audrey, cum o mai duci?
- Din bine în mai bine. Tu?
- M-am certat cu Penelope.
- … Hmm… Îmi… pare rău să aud asta (?)
- Să nu-ţi pară. Încep să cred că am făcut o prostie.
- Nu mai spune…
- Încep să cred că nu suntem compatibili…
- Ca să vezi…
- Că… Ştii tu… E adevărat. Nu-ţi dai seama cât de mult preţuieşti un lucru decât în clipa în care îl pierzi.

Ai zâmbit, mi-ai atins dosul palmei şi ai plecat. Ce să înţeleg din asta?



Din pura curiozitate, voi ce 'intelegeti' din asta? ;