Loving you

[Raphael Olivier]

Thanks to all! Am corectat.

Edit Later: Tocmai am terminat si acest capitol!
Mersi tuturor pentru sfaturi si pentru ajutorul pe care mi-l dati in scrierea acestei carti. Love ya!

[size=4]Capitolul 3

Scotoceam innebunita prin geanta. Stiam ca, daca vreo fata intra acum in baie,o voi omori fara sa ma gandesc. Ceva era in neregula. De ce imi era asa de foame? Doar bausem doua pungi de sange dimineata. Nu imi placea sa omor oamenii, asa ca furam pungi de sange de la spitalele din apropiere.
Tocmai am gasit punga pe care mi-o pusesem cu mine in cazurile de urgenta. Am inceput sa infulec ca lupii. Tocmai terminasem punga. Nu ma saturasem de tot, dar speram sa fie suficient pentru urmatoarele ore. Si speram din suflet sa nu mai am ore cu baiatul ciudat. El imi provocase setea aceasta. Si nu pentru sangele lui, acest lucru era ciudat, ci pentru sangele celorlalti.
Tanjeam la pielea fragila care pulsa incet deasupra jugularei. Dar nu puteam face asta. Nu mai voiam sa omor oameni. Eram gata cu asta.
Usa baii se tranti, iar eu am vazut o fata cu un an mai mica decat mine. Ea se uita lung la mine, cat timp eu ma prefaceam ca ma aranjam in oglinda. Iar ochii mi se innegrira si caninii imi iesira. Nu puteam rezista, Trebuia sa gust un pic doar.
NU! O voce din gandul meu ma readuse la realitate. Este interzis. Nu se poate. Si atunci caninii se retrasera, iar eu am iesit repede din baie.

***

Am ajuns acasa, destul de obosita dupa intamplarile de azi. Era intuneric in casa, asa cum imi placea mie, cu draperiile trase. M-am intins pe canapea, adormind aproape instantaneu.
Cineva suna la sonerie. Asta m-a trezit. Soneria suna intrerupandu-se cateodata. In mai putin de o secunda eram in fata usii. Cine ar putea fi? Am deschis usa.
-Hei, salut!
Am ramas socata o secunda nestiind ce sa zic.
-Buna! Intra, spun eu, invitandu-l in casa si grabindu-ma sa trag draperiile la o parte.
Intrand in casa mea, era baiatul de la trigonometrie. Nu stiam de unde avea adresa mea, dar nici nu voiam sa-l intreb.
-Mi-am dat seama ca nu ne-am prezentat oficial. Eu sunt Jeremy Smith.
-Debbie Stephens, zambesc eu, raspunzand mainii intinse in fata mea.
-Am vrut sa-mi cer scuze pentru mai devreme. Nu stiu ce era cu mine. Stiu ca nu prea era treaba mea, spuse Jeremy.
-De fapt, eu ar trebui sa-mi cer scuze. Am fost o badarana. Nici eu nu prea sunt in apele mele, ma scuz eu. Ia loc.
Jeremy se aseza pe canapeaua din fata semineului.
-Frumos loc, spuse el, uitandu-se prin jur.
-Da, e liniste.
Se lasa o tacere stanjenitoare. Fiecare dintre noi isi ferea privirea.
-Vrei ceva? Bautura, orice? spun eu, incercand sa dezmortesc atmosfera.
-Nu, mersi. Nu prea sunt cu chestiile astea, spuse Jeremy. Uite, adevaratul motiv pentru care am venit aici este pentru a te asigura ca, daca ai nevoie de ajutor sau ceva, sunt mereu aici.
Am ramas putin surprinsa.
-Jeremy, eu... incep, pregatita sa il refuz. Dar nu puteam, pentru ca imi doream sa il cunosc mai bine, sa devenim prieteni. Bine. Ne intalnim maine dimineata si imi arati scoala, da acord? intreb eu zambind.
-Bine, zambi si el. Eu ar cam trebui sa plec.
-Da, am aprobat eu si i-am deschis usa.
-Ne vedem maine atunci, spuse Jeremy, zambind inca.
-Da.
Iar el cobori scarile inguste si se baga in masina. Motorul incepu sa toarca, iar peste cateva secunde tot ce mai ramasese din Opel-ul lui Jeremy era o urma de praf.
Am zambit si am inchis usa. Oare chiar era o idee buna? Puteam sa ii fac rau. Stiam ca nu vom putea fi prieteni atata timp cat el nu stia despre mine.
Si totusi, si daca as ajunge sa ma incred in el, ce i-as putea spune? Scuze, Jeremy, dar sunt vampir? Nu credeam a fi o idee asa de buna.
Dar poate nu ii voi face rau. Poate ca nu a fost el cel care mi-a provocat atunci setea aceea nebuna. Cum ar fi putut el sa faca asta?
Si acel miros pe care nu il mai simtisem de ani. Credeam ca nu voi mai da de el niciodata. Inca mai eram bantuita de vise cu Thomas si haita sa. Poate ca asta a fost si atunci: o halucinatie. Pentru ca nu am simtit nicio minte asa de agera, precum cea a haitei lui Thomas.
Dar totusi, Thomas s-a intamplat acum o suta patruzeci de ani. Poate ca cei ca el au invatat sa se controleze acum.
Sau poate nu.
Speram ca totul sa fie bine. Si sa nu-i fac nimic rau lui Jeremy. Pentru ca el fusese foarte dragut prin atentia pe care mi-a acordat-o.
Si totul va fi bine.
Asta credeam eu inainte sa se intample masacrul.
[/size]