Through the fog

[Ema Snow]

Ceva ud si rece statea fix pe fruntea ei, in tip ce altceva respira in palma fetei.
" - Nu, nu! Animalele nu au voie aici!" se auzi vocea doamnei Pomfrey, iar ciudatenea de pe palma disparu.
Ema a fost capabila sa o auda pe Ariadne scancind patetic. Totul avea logica acum. Ce simtise Soimeanca in palma fusese botul catelusei ei.
Nu se putea misca. Fiecare muschi o durea ingrozitor, de parca ar fi venit de pe campul de lupta al Incuiatilor.
Se lasa linistea. Nu avea nimic care sa ii arate cat timp trecuse exact, doar zgomotul vag al pendulului. Cat dura acum o secunda? O secunda incepe acum si se termina inaite de a duce propizitia la sfarsit. Dar daca timpul era dilatat? Comprimat? Poate ca secunda nu se sfarsise inca sau poate ca, din contra, trecusera milioane de secunde.
25 793 de pocnituri infundate ale pendulului mai tarziu, Ema isi deschise ochii. Era in Aripa Spitalului, recunostea tavanul inalt.
Isi intoarse cu un geamat slab capul intr-o parte. Materialul imbibat in apa rece ii aluneca de pe frunte, dar nu a fost atenta, caci cineva o privea de pe patul alaturat.