Vremea plecarii

[Ema Snow]

Ema pufni.
" - Bine cred"
A stat sa se gandeasca la un raspuns mai detaliat. Avea mai multa responsabilitate decat ca un simplu elev. Incerca de asemenea sa se poarte dragut cu fiecare. Vroia ca Soimii sa inteleaga ca le sta mereu la dispozitie cand aveau nevoie de ceva. Ema fusese intotdeauna o persoana care prefera sa asculte decat sa fie ascultata. Poate din cauza momentelor de timiditate excesiva.
Se uita pe fereastra, privind padurea si dadu o completare.
" - E ceva ce-ti ofera posibilitatea sa-i cunosti mai bine pe toti. Stii de la cine sa te astepti sa te ajute, cine o sa invete sau cine o sa faca boacane. E responsabilitatea mea sa fiu alaturi de ei. Iar eu sunt mandra de Soimenii mei indiferent de ce s-ar intampla. Le datorez asta"
Vorbise prea mult si prea profund, dand frau liber celor mai adanci ganduri. Dar se simtea bine sa faca asta.
Se uita la Alex si zambi.
" - Sunt bucuroasa ca am intalnit o persoana ca tine. Nu des vezi pe cineva cu adevarat dornic sa infrunte calatorii si probleme. Ai o minte deschisa" spuse Ema, incercand sa citeasca in limbajul corpului. "Ce te pasioneaza, de fapt?"