Culoarea Ochilor

[Lylith Anne Campbell]

2. Camera din capatul holului

Adormisem privind dansul umbrelor create pe peretii pesterii. A fost un somn scurt intunecat si lipsit de vise.

Lumina razelor soarelui ma trezisera, se dovedea a fi o dimineata placuta, dar luna septembrie inghite caldura razelor soarelui lasandu-le doar lumina galbuie si orbitoare. Focul se stinse in urma lui ramanand doar cenusa, mirosul ramase la fel de toxic, dar narile mele s-au obisnuit peste noapte cu mirosul mucegauilui si a putreziciunii. Vrajitoarea statea in gura pesterii rezemata de peretele drept al grotei si umbrita de frunzele ramase pe copaci.

Ma ridicasem sprijinadu-ma pe maini incercand sa imi mentin oarecare echilibru. Aflata in capul oaselol m-am indreptat spre iesire oprindu-ma intr-un drept cu vrajitoarea. Pelerina ii lipsea corpul fiind acoperit de rochia lunga neagra mazgalita de noroi la varfuri si legata strans cu un corset la brau de aceias culoare. Avea mainile dezvelite, culoarea pieli fiind alba si doar cate o raza de lumina schimband-o in albastru pal.

-Urasc soarele. si-a intors privrea spre mine schitand un zambet scurt usor fals. Esti gata?

Am dat din cap in semn de ”da”, si-a acoperit trupul cu pelerina lunga inca umeda dupa ploaia de aseara si a pasit in lumina puternica a soarelui. Desii era o scurtatura pe deal ea a ales drumul cel mai lung care ducea prin Padurea Wake, o padure deasa invadata de brazi care marcheaza racoarea nordului. Drumul inconjura dealul iar la iesire se afla un mic sat numit Leola, un sat parasit de oamenii care obinuiau sa traiasaca pe acolo, unii spun ca e gol, altii ca e bantuit si mai sunt cei care inca cred ca mai exista viata pe acel pamant. Eu, sincer chiar nu stiu ce sa cred, dar nici nu ma macina gandul deoarece se pare ca voi afla in curand.

Padurea era frumoasa, colorata in culorile tomnatice iar poteca era acoperita de frunzele ruginii care se desprinsera de pe crengile uscate ale pomilor. Desii privelistea era calma si placuta parca o privire ma urmareau din cele mai intunecate colturi ale padurii, iar cu coada ochilor capturam umbre negre care dispareau rapid.

-De asta nu am vrut sa traversez padurea noaptea, desii ar fi fost un exercitiu minunat.iarasi imi citeste gandurile, chiar devine enervant sa nu mai vorbim de straniu.

-Puteam traversa dealul. i-am raspuns eu lasandu-mi vocea cat mai inceata.

S-a oprit brusc si si-a intors privirea albastra spre mine

-Deci poti vorbi. La cat de tacuta ai fost am crezut ca esti muta. Dealul? Traverseaza-l daca vrei.

Eu chiar vroiam sa traversez dealul, padurea e prea infricosatoare iar drumul e mult prea lung, dar totusi am inaitat drept in fata lasand vrajitoarea in urma.

Iesirea din padure parea o poarta imensa cu pereti din crengi atat de dese incat nici macar un strop de apa nu putea sa treaca dinclo. Imediat dupa ce am iesit ne-a intampinat un semn mare din lemn vechi insemnat de ploaie cu marginile verzi pline de mucegai. Prin toate ranile lasate de timp se distingeau cu greu cuvintele „Bun venit in Leola! Sedere Placuta”. Strazile erau inguste si norioase, locuintele de lemn aratau la fel ca si semnul de bun venit vechi si putrezite. Era pustiu nici macar in noroi nu se observa urma de pantof sau roti, doar noroi negru si adanc pana la glezne.

Vrajitoarea se oprise in fata unui han vechi de la capatul strazii. Lemnul era vechi si negru ars in unele locuri, iar literele deasupra usii sateau sa cada. Un „a” cu susul in jos un „b” la care ii se vedea doar urma in lemn, totul parea imposibil de citit.

-Hanul Boltimore. raspunse vrajitoarea incercarilor mele banale.

Deschisesem usa larg lasand sunetul scartaitului sa se piarda in aer, interiorul era o combinatie intre rosu aprins si negrul lemnului. Vrajitoarea se indreptase spre receptie, iar eu ii urmam pasii analizand decoratiunile hanului. Totul era rustic si vechi cu un miros de praf si mucegai. Inca e zi afara nu inteleg de ce ne oprim aici. La clinchetul unui clopotel aparuse receptionerul, un om batran cu barba lunga, alba si ochelari de care atarnaul niste lanturi fine la margini.

-Cu ce te pot ajuta, Miranda?

E pentru prima data cand aud numele persoanei cu care calatoresc de o zi, dar totusi el de unde il stie?

-Camera 18. i-a raspuns scurt vrajitoarea.

Un zambet viclean ii se adunase pe fata in timp ce ma privea.

-Cum o cheama pe domnisoara?

-Aria, 14 ani. Da odata chile !

Nu vroia ca barbatul sa spuna mai multe decat trebuie, oare ce se afla in camera 18?. Receptionerul scoase doua chei dintre care una mi-o daruise mie. Era mare si neagra fara nici o pancarda cu numar pe cand a vrajitoarei era mica argitie si numaru 10 era legat de ea.

-Ce e in camera 18? curiozitatea s-ar putea sa ma omoare si stiu asta.

-Vei vedea. vocea ii era rece lipsita de tonalitate ceea ce alimenta dorinta de a intra.

Nerabdarea ma rodea pe dinautru, as fi instrare sa intru in acea camera chiar daca viata mea ar fi pretul, nu cred in cuvintele „prea multa curiozitate strica”.

Stateam in capul unui hol lung acoperit cu tapet vechi de o culoare maronie innegrit la margini. Pe amandoi peretii erau insirate randuri de usi cu numerele cioplite in lemn, mergeam pe langa ele citind numaru fiecareia: 5, 7, 825. Nu stiam ca dupa 7 urmeaza 825, probabil cineva s-a jucat cu un cutit. Ne-am oprint in fata unei usi de la capatul holului, era batuta in peretele din fata iar in laturi nu erau decat peretii acoperiti de tapetul maroniu. Pe tot lemnul se observau semne fara sens, doar doua cuvinte am putut citi, si acelea fiind o avertizare „Nu intra!”.

-Ei bine, ai cheia.Noapte buna!

Se intoarse traversand holul ingust pana la prima usa de pe peretele stang, usa numarul 10. Acum ramasesem singura, doar eu o cheie si o usa. Cheia se potrivea cu usa, dar eu nu stiu daca voi fi bine venita in peisaj.