Tristete la apus

[Anaella L. Hathway]

Capitolul III

Suferinta ( din perspectiva Nicolei )

" De ce? De ce el? De ce a tebuit sa plece tocmai el? " aceste intrebari nu imi dadeau pace. Nu suportam ideea ca el ma paraseste si se duce in alta tara. Acolo, eram sigura, ma va uita. Pe mine ma lasa in urma avand parte doar de suferinta.
Lacrimile cristaline siroiau non-stop pe obrajii mei. Ochii imi erau rosii si umflati. Noaptea nu mai dormeam, suspinam incet in perna mea pufoasa. Nu imi placea faptul ca prin tristetea mea intristam persoanele dragi mie: fratele, parintii mei, si prietena mea cea mai buna.
La scoala mergem rar si atunci cand o faceam orele nu primeau atentia mea deloc. Imi si stricasem cateva medii luand cateva note de patru. Oricum, bine macar ca parintii intelegeau prin ce terc si nu aveau pretentii la note mari. Colegii mei incercau mereu sa ma faca sa rad, dar parca colturile gurii mele erau prinse cu lipici in jos. Oricat de amuzante ar fi glumele eu nu puteam sa zambesc. Durerea imi cuprindea inima si cand incercam sa rad incepeam sa suspin.
Zilele teceau incet, una cate una, deja ma obisnuisem cu singuratatea. Alessia venea in fiecare zi la mine sa ma consoleze, dar degeaba, doar o persoana ma putea inveseli, dar asta nu era posibil deoarece era departe. Totusi cand prietena mea cea mai buna venea la mine ma simteam mai linistita. Ma simteam mai inconjurata de siguranta decat de obicei.
Intr-o zi dupa ce Alessia pleca, eu m-am dus pana la fereastra. De acolo se vedea perfect cum stropii mari si grei de ploaie se loveau zgomotos de asfaltul incins de soarele dogoritor care acum se ascunde dupa norii cenusii. Cerul era intunecat, acoperit de norii care parca erau de vata gri, groasa. Am decis sa cobor, sa stau in ploaie. Astfel aceasta sa imi spele toata suferinta. Daca ar fi asa de usor, ar fi foarte bine, dar nu era asa.
Am iesit din bloc si am pasit in ploaia torentiala. Nu dura mult ca imi si simteam parul auriu imbibat cu apa. Hainele imi erau ude leoarca. Apa rece imi ajunse pana la piele, dar nu ma deranja, ma inviora chiar. Am deschis usor ochii si am privit in departare. Acolo mi se paru ca vad o silueta ce se apropia tot mai mult. Dupa putin timp am reusit sa disting trasaturile. Avea parul scurt, brunet, ochi caprui, culoarea pielii era ciocolatie, era Claudiu. Dar nu se putea, el era departe, foarte departe, nu putea fi el. Dar semana foarte mult cu Claudiu. Acea silueta se apropie tot mai mult pana cand ajunse la cativa pasi de mine. Isi intinse o mana. Am intins-o si eu. Cand trebuia sa-l ating acea iluzie disparu. Se pare ca nu eram numai trista eram si nebuna pe deasupra. Plecarea lui imi facuse mai mult rau decat am crezut. Nu stiam daca imi facuse bine sau rau sa-i vad fata frumoasa. Acum nu mai puteam sa-mi scot imaginea lui din cap. Eu chiar nu stiam cum de Alessiei nu-i placea de el. Oricum nu-mi pasa, nu-mi mai pasa de nimic decat de suferinta mea.
"Ce bine era daca acea iluzie ar fi fost adevarata!" mi-am spus eu. [/u]

_________________________________________________
Sper sa va place. Scuzati ca am scris asa putin. Urmatorul capitol il voi pune dupa exact o saptama, adica vinerea viitoare. Pana atunci va rog comentati.