Memories of nobody

[Effy K. Dietrich]

M-am apucat acum ceva vreme de scris un fic şi mă gândesc să îl postez. Poate va suna ca un caz tipic de dragoste neîmpărtăşită dar e mult mai mult de atât.

Prefaţa

Mă simţeam prinsă în tăcere, obligată să ascult aceleaşi versuri prăfuite, aceleaşi acorduri scârţâite ale trecutului. Încă mai simţeam parfumul său dulceag de flori de primăvară, încă mai simţeam buzele sale ca două perle de mătase, încă mai auzeam vocea lui melodioasă şoptindu-mi cât de mult mă iubeşte, iar respiraţia sa încă mai încălzea acea mică distanţă dintre noi.Era acolo, îl simţeam, îl auzeam, îi auzeam suspinele triste, dar nu îl puteam vedea. Era real doar în mintea mea. Eram prea egoistă ca să accept adevărul, să accept cănu mai făcea parte din viaţa mea. Mintea mea refuza să creadă că realitatea poate fi aşa de crudă încât să îl smulgă brutal de lângă mine, să şteargă zeci de amintiri frumoase şi să mă lase singură, fără jumătate din inimă. Dar asta era realitatea. Nu mai făcea parte din lumea mea. Trebuia să înţeleg, trebuia să ridic capul sus şi să merg mai departe, să zic „Asta e! Viaţa merge înainte” , şi să-mi urmez propriul drum, fără el, fără amintirea lui dureroasă.
Dar adevărul era că nu puteam s-o fac. Mi-era teamă, mă simţeam neputincioasă în faţa lui. Nu puteam şi cel mai probabil nu vroiam să cred că asta era viaţa mea. Dacă s-ar fi întors atunci şi mi-ar fi cerut să uit de tot, de certuri, de jigniri, de ură aş fi făcut-o. I-aş fi sărit plângând în braţe şi l-aş fi urmat ca un câine credincios. Pentru că minţeam. Nu îl uram , îl iubeam . Nimic din ceea ce făcuse sau urma să facă nu-mi putea schimba sentimentele . Şi nici pe ea n-o uram. Dacă aş fi fost în locul ei n-aş fi renunţat, aş fi rămas lângă el ignorând-o pe fosta-prietenă-psihopată.
Şi tocmai pentru că îl iubeam aşa mult trebuia să plec , să îl las să trăiască fericit , să meargă pe propriul drum, fără mine...