Light and darkness perfectly!

[Effy K. Dietrich]

Mersi de sfat , Rosalie! ><>< Mulţumim tuturor ce citesc ficul

Capitolul 4. Viaţa poate fi mai ciudată de atât?

Era insuportabil. Mirosul acela dulce, ispititor plutea peste tot şi mă făcea să înnebunesc . Am spus că era ca un drog, dar era mult mai rău decât nişte amărâte de medicamente. Şi acum această aromă irezistibilă era îmbibată în hainele mele, pe pielea mea . Ce era aşa special la ea? De ce avea efectul ăsta asupra mea? De ce, de ce, de ce? Aceeaşi întrebare stupidă mi-am pus-o toată viaţa, dar niciodată n-am găsit un răspuns, sau cel puţin unul mulţumitor.
Am privit în urma sa, zărind ceva ciudat plutind în jurul ei. O aură, parcă aşa se numea . Mai văzusem multe chestii de genul, dar niciodată ca a ei. Toate aurele muritorilor văzute de mine erau gri, imperfecte, hidoase, pe scurt îmi provocau greaţă , dar a ei… Era aurie, strălucitoare, pură, ca a unui înger. Dar era un simplu muritor, nu era un înger. Dacă ar fi fost o astfel de creatură divină, simpla apropiere m-ar fi durut. Doar eu eram exact opusul divinităţi, eram un demon , o pocitanie, o bestie…
Will, stăpâneşte-te! M-am certat pe mine însumi căci mă abăteam de la subiect. Ce era ea? Şi de ce mă privea aşa? De ce simpla apropiere de mine i-a provocat suferinţă? Mă uram pentru că îi făceam asta. Singura fiinţă din lume care mă fascina şi eu o răneam. Grozav! Era super grozav! Încă o dată demonstram că un monstru rămâne monstru indifferent de circumstanţe.
Apoi un gând înfiorător îmi trecu prin minte . Nu, nici nu vroiam să mă gândesc la asta! Dacă ea chiar era o fiinţă divină. Şi dacă, prin firea ei bună lua toată durerea ce mi se cuvenea mie asupra ei. Dacă era aşa, aveam să…
Şirul gândurilor mi-a fost întrerupt căci se întorsese. Măcar acum arăta mai bine, nu mai dădea nici un semn de durere . Te rog , stai departe de mine, de monstrul care îţi provoacă suferinţă! Dar mă asculta?? Nu! Venea glonţ spre mine, cu o expresie serioasă pe chipul angelic, şi cu ochii albaştrii atenţi. Will, ce dracu' mai stai? Pleacă, înainte s-o răneşti iar! Dar ceva mă ţinea pe loc, parcă aveam tălpile lipite de podea şi privirea fixată cu super-glue pe ea. Deci puteam să mă bat cu taicămiu, dar în faţa ei încremeneam? Doamne, cât de sucită e viaţa asta!
“Hey…” A afişat un zâmbet sclipitor, dar eu am rămas la fel de drept, cu faţa inexpresivă şi ochii reci. Dar era doar o mască menită să ascundă bătălia de senttimente din interiorul meu.
M-a privit ciudat, poate amuzată, poate deranjată, nici eu nu mai ştiam. Instinctele mele erau date peste cap, parcă luaseră somnifere.
“Eu sunt Amelia”. A întinse mâna sa mică şi delicată, cu degetele lungi ca de pianist , spre mine. Will, pleacă de acolo înainte să faci ceva stupid! Am auzit o voce răsunând în capul meu, probabil conştiinţa pe care nu folosisem niciodată, şi poate că ar fi trebuit s-o ascult măcar de data asta
“Will. Încântat”Am zâmbit. Dacă strâmbătura aia acră se putea numi zâmbet atunci eu eram Regele Arthur. I-am strâns mâna cu blândeţe, de parcă mi-ar fi fost frică să nuse rupă, şi am retras-o în secunda imediat următoare. ,,Prietenii” mei dragi stăteau doar la câţiva metri în spatele meu şi i-am putut auzi chicotind. Ce paraziţi! Chiar nu aveau nimic mai bun de făcut în viaţa lor de rataţi decât să asculte discuţiile altora. Nu-i nimic, Will, stai calm! Nu merită să-ţi pierzi timpul cu nişte viermi buni de nimic! Am închis ochii, calmându-mă , căci dacă aveam să mai adu un singur chicot , mă întorceam şi le spărgeam feţele de şobolani. Nu eram în toane foarte bune azi, deci mai bine încetau cu glumele lor de doi bani.
“Mă întrebam…” A continuat Amelia, parcă neobservând încordarea mea. Opa! O întrebare. Nu, nu-mi plăcea cu sună. Avea o privire hotărâtă, care emana o curiozitate nestăpânită, şi nu credeam că era aşa de entuziasmată de o întrebare gen “vii la un suc?”. Nu era altceva, şi sincer nu mă simţeam în stare să răspund. M-am fâstâcit şi m-am retras un pas.
“Amelia, uhh…Îmi pare rău, trebuie să plec!” Am mormăit şi m-am întors cu spatele înainte ca ea să mai zică ceva. Le-am aruncat şobolanilor o privire veninoasă, mai ceva ca a unei cobre şi am ieşit din bar direct în ploaia de afară. Şi ce mai ploaie! Nici nu ieşisem de cinci secunde şi deja eram leoarcă. La naiba! Dacă mă alegeam cu o răceală… Am clătinat din cap şi am fugit spre casă.