You should listen to me

[Ema Snow]

O flacara pali, apoi doua. Incetul cu incetul, focul scadea in intensitate. Fetele repetara trucul cu mingea de apa de cate ori fusese necesar.
Parul ii era imbaxit cu funingine; il simtea mai greu pe umeri.
Ema se uita spre Tora. Avea fire firave de cenusa pe pometi, de parca acolo ar fi fost locul lor. Stia ca nici fata ei nu era diferita. Se sterse din reflex, lasandu-si incheietura gri.
Era o imagine dezastroasa, in ciuda bucuriei ca focul se afla sub control si nu afectase o arie mare. Cenusa de pe pamantul negru, acum tare, o facea pe Soimeanca sa se cutremure. De ce oare? Imaginea vie a insectelor ce fugeau si tipetele alarmate ale pasarilor o tulburau.
Deja se obisnuise cu fumul, linistea dezastrului fiind intrerupta doar de tusea ocazionala. Nu-i placea. Isi simtea gatul uscat, dar incarcat, de parca fumase toata viata. Isi simtea caile respiratorii precum un horn. Simtea nevoia sa bea apa, desi, cand se gandea la asta, in minte ii venea imaginea nechemata a cenusii ce s-ar fi lipit de carne.
Ii era cald. Bretonul era ud pe fruntea ei.
Curand, focul inceta, lasand in urma doar urmele ciudate si gri. Emei ii veni in minte citatul lui Tom Stoppard.
" - Noi trecem podurile cand ajungem la ele si le ardem in urma noastra, lasand nimic ce sa arate progresul facut, exceptand amintirea mirosului de fum si o prezumtie ca, odata, ochii nostri au fost umezi" sopti ea pe un ton sumbru.