Behind my eyes

[Bell Evans]

Surase slab, plecandu'si privirile; ura cand cei din jur ii descopereau slabiciunile. Cand era atat de cazuta incat nu reusea nici sa se mai prefaca..sa arate lumii ca e puternica, ca nimic nu o poate face sa cada la pamant. Dar era o simpla fiinta umana in cele din urma; una lipsita de aparare in fata sortii nemiloase.
"-S'au intamplat multe" sopti ea, incet.
Isi ridica chipul spre Ema, incercand sa isi dea seama ce era in mintea ei; parea linistita.
"-..poate prea multe" isi sfarsit in cele din urma proprozitia.

Intreaga ei existenta se raporta la cei din jur; pentru ca in ciuda faptului ca avea putini prieteni, dar foarte apropiati, era destul de respectata de cei din jur. Insa nu era prea sigura daca lucrul asta putea sa'i ridice moralul in orice mod.
Trebuia sa inceapa sa traiasca pentru ea; nu pentru altii. Sa isi ia propria soarta in maini si sa infrunte destinul. Poate era singura ei sansa sa fie fericita.
Fericita..
Pufni usor, incercand sa dea deoparte toate sensurile acelui cuvant; erau cu zecile, si fiecare avea un rol aparte in viata omului. Fericirea era ceva trecator; ceva ce puteai sa ai toata viata, sau puteai sa nu ai niciodata. Totul tinea de noroc - de soarta, de destin, de cum voiai sa'i zici. Insa niciodata de tine.

"-Insa incerc sa fiu bine" continua Bell, cu o urma de zambet in voce.
Speranta revenea de fiecare data cand credea ca totul ia sfarsit; de fiecare data cand era cazuta, cineva era acolo, sa'i intinda mana. Iar de data asta totul fusese altfel - poate diferit, dar nu neaparat rau.