Sfidand timpul

[Scarlett Soul]

"Sta pe banca mea." m-am gandit eu, chicotind malefic.
Uram cand cineva se aseza pe banca mea. Desi nu aveam nici un drept legal sa o numesc asa, nu ma putea condamna nimeni, poate doar limba asta ascutit-o din cauza careia aveam sa o patesc odata si odata. Eram sigura de asta.
Uneori ma temeam ca cei care se asezau acolo aveau sa ia cu ei toate amintirile, toate clipele in care stateam in acel loc si ma simteam frumoasa, ma simteam de parca eram doar eu, si eu ... si iarasi eu.
- Scarlett ? se auzi o voce nesigura.
Fata aceea ma convinse sa ma opresc, adica de unde imi stia numele ? Apoi, stand acolo, nemiscata, am observat cateva asemanari. Stiam exact cine era ... sau macar cine fusese cand o vazusem ultima data. E ciudat cum timpul desparte oamenii, cum devenisem indiferenta si brusc am ajuns sa nu-mi cunosc verisoara si prietena.
- Rose ...
Voce mea sugrumata, se auzea atat de slab, atat de nesigura. Adevarul era ca fusesem si mai bine de atat. Nu era nicidecum un apogeu. Era doar muchia unei prapastii in care ma puteam prabusii din clipa in clipa. Fiecare pas pe care il faceam rostogolea tot mai multe pietricele in prapastie. Aici ma aflam eu. Aici eram. Astazi. Maine, insa, va fi altfel, dar astazi preferam sa raman doar asa, nesigura, nepasatoare si pierduta.
- Rosalie ... Nu ai idee cat ma bucur ca esti aici. Acum. Cu mine.