Sfidand timpul

[Scarlett Soul]

Niciodata nu am stiut ce sa spun la intalniri din acestea miraculoase. Dupa ani si ani ... Ma pufni rasul. Da, desigur ca tineam la verisoara mea, doar ca nu ma puteam abtine sa nu rad de propria stangacie. Trupul plin de viata a lui Rose ma imbratisase, dar trupul meu ramasese inca nemiscat. Mintea constientiza ceea ce se intampla in jur, dar cumva conexiunea dintre minte si corp nu functiona. Nu atunci. Nu acolo.
- Rose ...
Am inceput eu, dar o tacere lunga si incomfortabila se aseza din nou intre noi. Imi era greu sa vorbesc. Oare imi era frica ca aveam sa fiu judecata ? Mereu asa era. Toata lumea isi spunea parerea in legatura cu orice. Chiar daca niciodata nu aveam nevoie de perspectivele lor.
- Mi-ai lipsit, am incheiat eu, simplu, dar sincer.
In sfarsit, trupul meu parea sa capete vlaga. Ceva ce nu intelegeam ma inpinse spre o imbratisare afectuoasa.
- Am plecat si ... imi pare rau si nu am sa mai ...
Atat puteam sa spun ? Numai atat ? Cum de vroiam sa ii zic ca nu aveam sa mai plec niciodata ? Plecam, din nou si din nou si din nou. Ca un copil care nu invata din greseli, le comitea la infinit. pe aceleasi.
- Off.