Light and darkness perfectly!

[Effy K. Dietrich]

Mulţumesc mult că urmăreşti ficul Rose>< . Vin şi eu cu next cu o întârziere maaaare.

Capitolul 6. Viaţa e aşa de aiurea

Ajunsesem ud leoarcă acasă şi bineînţeles că spălasem şi podele în drumul meu spre dormitor. Dar până la urmă pentru ce aveam menajere? Ceea ce mă îngrijora acum era că puteam să răcesc. Care prost răceşte spre sfâşitul verii? Eu, bineînţeles! De fapt încă nu dădeam semn că aveam vreun „virus” şi speram ca teoria mea să fie incorectă.
M-am trântit în pat şi mi-am dat o palmă uşoară peste faţă. Eu aveam probleme mai mari pe cap , şi în loc să încerc să găsesc o soluţie îmi plâng de milă. Sunr patetic! Şi mai ziceam de aşa-zişi mei prieteni că sunt nişte gunoaie. Nici eu nu sunt mai presus, Uneori mă întreb dacă nu cumva mă situez chiar mai jos decât ei, teorie ce mi se pare chiar logică.
M-am gândit fără să vreau la Amelia. Fugisem de ea ca de lepră şi probabil că acum avea o părerea foarte proastă despre mine. Şi dacă mă gândeam bine, de ce dracu' fugisem ? De ce fusesem laş? Doar nu mă mânca , nu? Însă ceea ce mă îngrijora cu adevărat era dacă îşi dăduse seama. Dacă înţelesese că făcuse cunoştinţă cu un monstru? Ce avea să se întâmple?
Mi-am acoperit faţa cu mâinile încercând să nu mă enervez. Am auzit uşa de jos deschizându-se şi am înţeles că se întorsese „stresul” . Stai calm , Will. Nu te enerva, nu merită! M-am încurajat singur , încercând să-mi păstrez mintea lucidă. De fiecare dată când îi vedeam faţa de ucigaş mulţumită după o zi de „muncă” îmi venea să-i învineţesc ochiul, sau (şi mai bine ) ambii ochi. Dar acum nu avea chef de ceartă, nu după o zi ca asta. Mă simţeam ca naiba. Confuz, îngrijorat şi , pentru prima dată în viaţa mea, regretam. În întreaga mea viaţă , în care am băut, luptat, am vândult droguri şi le-am testat chiar şi pe mine (sincer nu înţeleg ce le place muritorilor la ele , eu am vomitat de la ele timp de o oră ) , nu am regretat niciodată. Şi exact acum, din cauza unei necunoscute , experimentam acest sentiment negru. Şi oricât de mult voiam să-mi spun că-mi place pentru că ştiu că merit, mă simţeam ca dracu'
Gata, Will. Prea multe griji pentru o singură zi... Mi-am închis ochii şi , după o jumătate de oră în care m-am zvârcolit de parcă eram băgat în priză, am adormit.


A doua zi mă simţeam şi mai "bine" . Pe lângă toate întrebările fără răspuns care se tot învârteau prin capul meu, mai aveam şi o durere în mijlocul frunţii de parcă cineva tocmai înfipsese un pumnal. În viaţa mea nu mă duruse capul. Dar hei, ce nu mi se întâmpla mie acum ?
Şi ghiciţi ce? Trebuia să mai merg şi la facultate. Nu-i aşa că îmi invidiaţi viaţa perfectă?
Am pufnit în râs datorită propriilor gânduri prosteşti şi am ieşit din cameră, luându-mi şi rucsacul pe umăr. Mda, habar n-aveam dacă îmi pusesem ce trebuie în el, dar cui îi păsa? Mă duceam la nenorocita aia de închisoare doar ca să nu fiu obligat să văd muta lui tata o zi întreagă. Cred că era mort până acum dacă nu mergeam acolo. Şi da , nu-mi pare rău că spun asta. Ştiu că se spune că trebuie să-ţi preţuieşti părinţi fiindcă te-au adus pe lume şi-aşa mai departe. Dar nu tata m-a născut în chinuri teribile, nu tata a trăit în minciună, nu tata a fost înşelat de persoana iubită. Aia era mama.
Am intrat în curtea facultăţii , apoi în clădire, fără să mă mai obosesc să răspund la saluturile colegilor. Dar m-am oprit exact acolo unde eram căci nu-mi venea să cred ce vedeam. Tipa aia din bar, Amelia, tocmai zburase prin faţa mea trecând printr-o uşă de sticlă. Ce dracu'? De când devenise aşa de periculos să vii la "închisoare”? Staţi! Nu-mi răspundeţi! M-am uitat în direcţia din care „zburase” şi am i-am zărit pe cei responsabili de asta. Îi cunoşteam, nu personal, dar din vedere cu siguranţă. Erau nişte jigodii!
M-am postat în faţa Ameliei, bineînţeles că nu aveam de gând să stau degeaba şi să mă uit cum pocitaniile alea două îşi bat joc de ea. M-am uitat cu atenţie la ei . Aura lor era aşa de imperfectă că mă făcea să vomit. Alte corcituri de demoni. I-am prins mâna atunci când cel mai solid a vrut să mă lovească şi i-am întors-o ajungând cu o mână ruptă, şi cu un pumn de la...pam pam pam. El însuşi!
Celălalt n-a mai îndrăznit să încerce şi a fugit , târându-l şi pe cel rănit după el. Ce laşi! M-am întors spre Amelia şi m-am cutremurat. Nu arăta deloc bine. Am luat-o în braţe şi am ignorat privirile curioase din jur. Avea nevoie neapărat de ajutor. Am dus-o la infimerie , unde bineînţeles că mi s-a cerut să ies afară. Şi ghiciţi cine mă aştepta afară? Asistenta directorul, care îmi spuse că acesta mă aşteaptă.
M-am dus la biroul său, care era doar la câteva uşi de infirmerie şi am ciocănit în uşă. Am auzit o voce groasă şi tremurândă spunându-mi să intru şi am păşit în încăpere fără tragere de inimă. Am privit spre director şi am înjurat în gând când am văzut privirea deloc prietenoasă.