Memories of nobody

[Effy K. Dietrich]

Ştiu că au trecut 1000 de ani, dar am adus al doilea capitol. Mersi tuturor care aţi citit şi comentat><><

Capitolul II

În acel moment întunericul îmi părea cel mai bun prieten. Puteam să-i spun tot, să plâng, să ţip fără să mă judece, să îmi spună că îi parea rău, când de fapt nu îi păsa deloc. Puteam să mă destăinui, fără să-mi fie teamă că va povesti şi altcuiva. Întunericul era tăcut, rece , lipsit de viaţă dar era cel mai bun ascultător.
Mi-am întors capul pentru a nu ştiu câta oară când am auzit-o din nou pe mama punând aceeaşi întrebare stupidă.
- Sigur eşti bine?
- Pentru a mia oară, sunt bine. Mersi! Am zis pe un ton enervat. Dacă ziceam că eram bine , aşa era. Sau cel puţin asta voiam să cred . Mama nu-mi dorea decât binele, nu dorea decât să se asigure că unicul ei copil e fericit. Dar nu mă simţeam pregătită să-i vorbesc, nu încă. Era mult prea devreme ca să-mi amintesc. Sufletul nu se vindecase, era încă frânt, ţinut în lanţuri de amintirea lui.
Am aruncat încă o privire spre micul dejun neatins şi m-am ridicat de la masă. Mama a ridicat întrebătoare o sprânceană , dar nu a comentat şi a luat farfuria .
- Nu mi-e foame. Am răspuns la o întrebare nerostită şi am zâmbit cât mai natural. Cred că semăna mai mult cu o strâmbătură pentru că mama s-a încruntat şi a început să râdă. Am mormăit ceva, astfel încât să aud numai eu şi am urcat scările cu rapiditate.
Trecuse atât de mult timp de când nu mai fusesem aici, cam de când începusem liceul. Am privit o clipă uşa masivă din lemn de cireş , apoi am apăsat pe clanţa argintie. Am înaintat în cameră, în timp ce un zâmbet înflorea pe chip. Rămăsese neschimbată. Singura diferenţă era stratul gros de praf de pe mobilă. Hainele erau încă aruncate pe scaune, pat , podea, chiar şi pe pervazul ferestrei după încercarea mea de a alege hainele potrivite pe care să le iau cu mine la liceu, uşile dulapului erau încă larg deschise , permiţând observarea mai multor rachete de tenis şi chiar al vechiului meu ursuleţ de pluş, iar o cutie goală pe pizza încă zăcea sub pat.
I-am mulţumit mamei în sinea mea pentru că nu cotrobăise prin camera mea, aşa cum ar face orice altă persoană şi m-am apropiat de fereastră. Deşi era întuneric puteam recunoaşte cu uşurinţă casele vechilor mei prietenii. Mă întrebam dacă îşi mai aduc aminte de mine, dacă îşi mai amintesc pe fata aceea naivă care vărsase punch pe ea la petrecerea de Halloween. Eram aproape sigură că dacă mă vedeau nu m-ar recunoaşte . Nu mai eram aceeaşi fată veselă, plină de viaţă, inocentă şi naivă. Liceul mă schimbase mult, pierderea lui mă schimbase. Indiferent de cât de mult încercam parcă un zid invizibl mă oprea să ajung la vechea Adela. Cred că asta era...Era pierdută în minciuni şi trădări, se dusese pentru totdeauna şi nu se mai întorcea. Trebuia să accept că asta era viaţa mea acum. Minciuni şi suferinţă.
Am închis ochii bucurându-mă de o clipă de linişte, înainte ca tăcerea să fie spartă în bucăţi de soneria telefonului. Am deschis imediat ochii când am auzit-o pe mama strigând.
- Adela ?! Răspunzi tu, te rog? I-am strigat un „da” lălăit şi leneş şi am ieşit din cameră aruncând o ultimă privire în urmă. Am coborât scările cât de repede am putut. Doamne, soneria aia devenea enervantă!
- Casa familiei Santos. Am răspuns repede pe un ton neobişnuit de vesel chiar şi pentru „vechea” Adela. Cel care sunase a făcut o mică pauză înainte de a vorbi.
- Adela? A întrebat pe un ton tremurat.
Nu mai era nevoie să spună nimic. Îl recunoscusem imediat. Doamne , nici măcar aici nu pot scăpa de el? Am îngheţat pe loc. Pulsul deja „alerga” ca la maraton şi vorbele refuzau să iasă . Nu puteam să vorbesc cu el. Nu doream să vorbesc cu el. Rănile începuseră să se vindece sub aripile negre , dar protectoare ale uitării , şi nu voiam să le deschid iar. I-am auzit vocea strigându-mă în telefon. Voiam să închid, dar buzele s-au mişcat la o comandă a subconştientului.
- Ce vrei? Vocea îmi suna aspră, rece ca un cub de gheaţă.
- Adela , nu vreau decât să îţi spun că-mi pare rău. Şi chiar nu trebuia să pleci. Puteam fi prietenii.
O lacrimă s-a prelins pe obrazul palid, care acum ardea de focul amintirilor. ”Prieteni” era un cuvânt nobil, pur făcut să aline sufletele rănite şi frânte , dar acum suna ca un blestem. Încă un motiv să-mi amintesc că niciodată nu vom fi „noi”, că vom rămâne pe veci „el” şi „ea”. Am scăpat telefonul din mână , pur şi simplu nemaiputând să-i aud vocea. Era mult prea chinuitor. Lacrima fu însoţită în curând de şiroaie umede şi fierbinţi , iar suspinele s-au transformat în hohote.
De ce? Asta era singura întrebare ce-mi răsuna în minte. De ce, Doamne? De ce nu-mi pot trăi viaţa în linişte?
Am ridicat telefonul şi am închis. Nu mai voiam să-l văd, nici măcar să-l aud. Peste câteva secunde suna iar. Chiar nu înţelegea că nu vreau să vorbim ? Chiar nu vedea că încercările sale de prietenie îmi fac mai mult rău decât bine? Am trântit telefonul şi am fugit pe uşă în noaptea neagră ce se lăsase peste cartier.