Trapped in nightmares.

[Effy K. Dietrich]

Prima dată crezuse că sora ei era o ameninţare şi nu o scăpase din ochi. Era foarte suspicioasă în acea seară şi găsea în aproape orice lucru un pericol. Dar poate că totuşi exagera. Când o văzu pe Eveline că înaintează spre ea lăsă încet bagheta jos, dar rămase totuşi încordată. Încet, încet încruntătura îi dispăru de pe faţă lăsând loc unui zâmbet. Nu era cine ştie ce zâmbet larg şi extaziat, dar era sincer.
"Eşti aici" zise Eveline, iar Elizabeth tresari.
"Sunt aici" zise ea.Eveline făcu caţiva paşi înspre ea.Sora sa întinse mana.Eveline făcu acelaşi lucru.Mâinile li se întâlniră, dar Eveline nu o putea atinge.Elizabeth simţea un mare regret. Îi părea rău că Eveline nu putea nici măcar s-o atingă după cât suferise şi probabil că încă suferea. Dar poate era mai bine aşa. Poate că dacă ar fi reuşit s-o atingă rana avea să se adâncească.
"Mă bucur că ai ajuns aici.Şi că ai aflat ce eşti" zise ea zâmbind.
"Şi eu mă bucur că tu nu mi-ai spus cât timp ... Nu aş fi crezut-o" zise Eveline.Din tonul ei Eliza îşi dădea seama că nu voia să rostească acele cuvinte: erai în viaţă. Probabil ar fi durut-o prea tare.
"Dacă ţi-aş fi spus totul nu ai mai fi descoperit cât de minunat e locul ăsta cu adevarat.Asta e magia.Şi e minunat când vii aici fara să şti nimic şi descoperi tu singur.Eu aşa am facut.Şi am vrut să o faci şi tu" îi zise sora sa. Elizabeth se apropie uşor şi îi puse mâna pe umăr privind-o cu blândeţe şi înţelegere. Dorea să-i fie alături, s-o ajute să treacă peste. Plus că vorbele sorori Evelinei o emoţionase. Putea simţi cât de mult o iubea pe Eveline, şi cât de mult îşi iubea şi ea sora. Se uită la ea şi văzu că privirea surorii sale zăboveşte o clipă asupra lui Elizabeth , apoi se întoarse spre Eveline.