Light and darkness perfectly!

[Effy K. Dietrich]

Capitolul 8.

De la întâmplarea cu directorul au trecut vreo două săptămâni , iar eu şi Amelia am devenit din ce în ce mai apropiaţi. Ne vedeam zilnic la facultate şi ne întâlneam după ore de fiecare dată când aveam ocazia. Relaţia noastră de prietenie se dezvoltase mult în foarte puţin timp, dar nu mă deranja. Era chiar foarte bine. Mă simţeam în sfârşit înţeles. O viaţă întreagă îmi înnecasem amarul în alcool şi droguri pentru că nu aveam cu cine vorbi, dar acumîn sfârşit îmi găsisem alinarea, îmi găsisem un prieten. Cu Amelia nu trebuia să mă ascund pentru că mă înţelegea sau cel puţin încerca s-o facă. Era ca un fel de contract nescris. Eu o ascultam pe ea, iar ea pe mine.
Cred că amândoi aveam nevoie de aşa ceva. Nu eram eu cine-ştie ce sfânt, dimpotrivă eram exact opusul, dar până şi demonii merită înţelegere şi linişte, nu? Nu??!
Pe lângă faptul că nu mai eram aşa arţăgos şi reuşeam chiar să-l suport pe tata şi să nu-l iau la pumni când îi vedeam mutra , nu se schimbase aproape nimic. Mergeam mai des la barul unde lucra Amelia. Simţeam o nevoie copleşitoare de a-i fi aproape, de a o proteja , iar locul acela nu-mi inspira încredere, mai ales că era plin de creaturi asemenea mie. Nu zic că Amelia era neajutorată, mai ales după ce o văzusem luptând pe holul facultăţii, dar nu eram sigură că se poate descurca cu atâţia demoni. Şi că veni vorba nu aflasemn încă care era secretul aurei sale. Era ca a unui înger , dar ea era om. Ştiam asta pentru că întâlnisem îngeri înainte şi când mă apropiasem de ei îmi simţisem cum îmi arde pielea. Când o atingeam pe ea mă simţeam la fel, nu era nici o durere cât de mică. Uneori simţeam că-mi ascunde ceva , că-mi vedea aura , că ştia cine sunt, dar acele clipe de nesiguranţă treceau repede. Cine ştie? poate doar mi se părea…

***

Am privit pe geam şi am strâmbat din nas. Cerul era acoperit de nori negri şi nu m-ar fi mirat dacă începea să plouă. Înainte iubeam vremea ploioasă pentru că se potrivea perfect cu personalitatea mea : rece, nepăsătoare, violentă, dar acum nu mai eram sigur că-mi place. Poate fiindcă, într-o măsură mică ce-i drept, mă schimbasem. Mi-am luat geaca de piele neagră şi am ieşit pe uşă, ignorându-l pe tata care bombănea ceva despre afacerile lui. Mi-am dat ochii peste cap şi m-am îndreptat spre bar. Din câte îmi aminteam Amelia avea tura de zi. Am grăbit pasul când un tunet sparse tăcerea în care era cufundată aleea şi un fulger lumină cerul întunecat. Perfect! O furtună! Exact ce mai lipsea! V-am spus eu că sunt foarte norocos, dar m-aţi crezut? Nu!!
În curând am ajuns la bar şi am intrat fără să ezit, cu un zâmbet chinuit întins pe faţă. Amelia tocmai lua comanda unor … ahh nici nu mă obosesc să-i complimentez . I-am făcut cu mâna şi m-am aşezat la o masă. Ea a zâmbit şi mi-a făcut semn că vine imediat. Între timp mi-am rotit ochii prin local. Aceleaşi feţe ca întotdeauna, aceeaşi beţivi fără viitor. Eram absolute scârbit de ei. Şi eram şi mai scârbit că înainte am fost ca ei. Dacă nu era ea cred că… Am scuturat din cap nevrând să-mi imaginez continuarea. Îmi părea rău că Amelia era obligată să-i suporte în fiecare zi. Am oftat lung şi mi-am ridicat privirea exact când venea Amelia.
- Un whiskey?” A întrebat ea făcându-mi cu ochiul.
- Ce altceva?” Am răspuns cu un zâmbet larg întins pe faţă. Mă cunoştea mai bine ca oricine. A pus paharul pe masă şi s-a aşezat la masă. Am început să discutăm diferite chestii plictisitoare, dar care parcă spuse de ea erau interesante. De fapt discutat nu era chiar un cuvânt potrivit. Ea vorbea şi eu am ascultam. Nu cred că mă atrăgea ceea ce zicea şi faptul că ea vorbea. Era plăcut să fac asta. Avea o vocea caldă şi plăcută, dar în acelaşi timp puternică. O puteam asculta o întreagă zi şi aş fi vrut mai mult. Pentru că era combinaţia perfectă, dulce-acrişor. Era drogul suprem, otrava cea mai fină.
-Amelia, la telefon!” Am auzit-o strigând pe colega sa şi m-am încruntat. Amelia a mormăit ceva în genul că vine imediat şi s-a ridicat. Am chicotit amintindu-mi că ura să fie întreruptă. Am urmărit-o cu privirea până când a răspuns. Prima dată pe faţa ei se vedea indignarea, dar expresia feţei s-a modificat cu fiecare cuvânt pe careîl auzea. Era îngrijorată. Îi era frică. A trântit telefonul fără cu putere şi a fugit, trecând pe lângă mine de parcă nu existam. Clar se întâmplase ceva, altfel nu şi-ar fi pierdut astfel cumpătul. A ieşit val-vârtej din bar, direct în ploaia de afară iar eu am urmat-o fără să ezit. Nu aveam de gând s-o las singură în aşa stare.
-Amelia! Amelia! Ce s-a întâmplat?! Ea s-a oprit din fugă şi s-a întors cu faţa . Ochii îi erau plini de lacrimi.
- Mama! … Mama e în spital! A strigat ea uitându-se îndurerată în jur. În curând un taxi a venit , iar ea i-a făcut semn să se oprească. A aruncat o ultimă privire spre mine şi s-a urcat în maşină,
- Stai ! Amelia! Am strigat-o, dar era prea târziu.


Scuze de întârziere şi greşeli! Sper să vă placă><