My favourite chapter

[Ema Snow]

Vâjthaţ

Vâjthaţ. Numele celui mai cunoscut sport si mai îndrăgit sport vrăjitoresc. Stadionul este luminat, tribunele vuiesc, publicul este nerăbdator, minutele trec foarte greu în aşteptarea meciului. Lumea este cuprinsă de tensiunea jocului ce urmează. Cele două echipe îşi fac intrarea, trecând razant pe lângă public, zburând pe mături cu viteze ameţitoare. Cam aşa arată o scenă din lumea Vâjthaţului, lume ce începe să ni se arate şi din punct de vedere „practic” în acest capitol (primul meci jucat de personajul principal).

Aflăm câte ceva din istoria acestui sport datorită cărţii pe care Harry o împrumută de la Hermione, „ Vâjthaţ de-a lungul secolelor”: sute de metode de faultare (şapte sute, ca să fim mai exacţi), caracteristici fizice importante pentru căutători şi chiar dispariţii ‚misterioase’. De asemenea, sunt descrise emoţiile dinaintea primului meci: senzaţia că ţi se înmoaie genunchii, curajul căpătat când auzi uralele şi încurajările prietenilor, bucuria punctelor marcate de propria echipă.

Tot în acest capitol, vedem cum prietenia dintre Harry, Ron şi Hermione evoluează cu paşi rapizi. Îi ajută cu lecţiile, corectându-le temele pentru ora de Farmece. Desigur, fata nu-i lasă să copieze de la ea, susţinând că în acest fel nu vor putea învăţa niciodată.

Avem parte şi de câteva momente comice, atât în stilul lui Ron Weasley ( „ - Mă întreb de ce o fi şchiopătând… - Nu ştiu, dar sper că-l doare rău piciorul, spuse Ron cu ranchiună”), cât şi în stilul lui Jordan, în timpul meciului dintre Cercetaşi şi Viperini ( „ Un balon-ghiulea îl loveşte puternic în faţă… Sper că i-a spart nasul! Glumeam, doar, doamnă profesoară…” ).

Capitolul prezintă şi evenimente misterioase, dacă le putem numi aşa. Atunci când eroul principal se duce să-şi recupereze cartea de la profesorul Plesneală, îl vede în cancelarie, cu piciorul însângerat, cu carnea sfâşiată. Această întâmplare îi face pe cei trei buni prieteni să creadă că profesorul de Poţiuni plănuieşte ceva de rău. Acest gând este întărit şi de întâmplarea din timpul meciului când Harry pierde controlul asupra măturii. Ron si Hermione îl văd pe Plesneală ţinându-şi privirea fixată asupra căutătorului Cercetaş şi încearcă să-i distragă atenţia, oprind aşa-zisa piază-rea.

Meciul se termină într-un mod surprinzător. Potter prinde hoţoaica aurie într-un mod mai „orginal” (aproape că a inghiţit-o), aducând victoria Cercetaşilor.

Capitolul se încheie cu vizita din coliba lui Hagrid, când uriaşul le spune, fără să vrea, de Nicolas Flamel.

Este capitolul meu preferat datorita faptului ca m-a fermecat atunci cand l-am citit prima oara, atunci cand am reusit sa 'ma alatur' povestii. Inima batea, curiozitatea crestea. Era ca si cum as fi fost acolo, in tribune, alaturi de elevii Hogwarts-ului. Nu mi s-a intamplat prea des sa 'traiesc' pur si simplu un moment al unei carti. Chiar si acum, cand ma gandesc la inceputurile acestei 'ere magice', nu pot sa nu-mi amintesc clipele in care citeam, cocotata pe un scaun prea inalt pentru mine, cu umerii incovoiati deasupra cartii.

„Vâjthaţ”
„Harry Potter şi piatra filozofală”