Light and darkness perfectly!

[Ellena R. Howard]

Sper sa mai trageti un ochii si pe aici am fi recunoscatoare.

Cap9. More Pain.

Mereu am avut impresia ca dupa moartea alor mei, o sa fiu invincibila, ca am invatat din scandaluri , batai si certuri ca modalitatile de comunicare nu sunt neaparat astea. Cei drept, am invatat, am invatat multe. Un lucru important ar fi ca sa nu fac rau cuiva ce nu ma raneste. Asa a fost si acum. Crystal imi spusese ce sunt, ea stia se pare de la inceput dar a gasit momentul cel mai potrivit sa-mi spuna. Eram multumita oarecum, dar nu consideram ca este nevoie sa ucid pe cineva. Desi stiam ca demonii sunt rai, Will nu era. Nu-mi inspira niciodata rautate, poate doar ura fata de lumea in care traieste.

La asta ma gandisem mereu din acea zi. De cand aflasem ce sunt, devenisem apropiata de Will. Ciudat! Parca trebuia sa il urasc, dar acum imi era mai drag cand stiam ca e e demon dar nu imi face rau. Nu as fi in stare sa i-au cuiva viata vreodata, doar pentru ca e diferit de restul. Asa am trait cateva saptamani.

Pana azi. Cand mama mea adoptiva, singura fiinta din lume ce ma mai iubeste ce are incredere in mine e pe moarte. De ce? Nu stiu, nu-mi aduc aminte decat ca au trecut deja doua zile, de cand stau prin spital in asteptarea unui verdict clar. Nu stiam ce se intamplase, de ce era acolo, stiu doar ca Crystal era sanatoasa tun, deci clar nu era vre-o afectiune a corpului. Ceva nu era bine. Nu dormisem deja de cateva nopti si nu fusesem lasata sa o vad. Aparatele o mai tineau in viata, era inconstienta, iar eu eram efectiv vulnerabila. Nu imi mai pasa ca eram acum, puteam fi oricine, o doream in viata pe singura persoana ce ma inteles si mi-a daruit sufletul ei de 8 ani incoace.

Will aparuse la spital si el. Desi fugisem repede cu un taxi inainte cu doua zile, el ramasese cu mine acolo. Nu mai luam in considerare aura lui, nu mai luam nimic. Uneori vorbea cu mine si eu il auzeam cu intarziere sau deloc. Gandurile-mi erau incurcate. Eram obosita deja, speriata. Daca Crystal moare? "Nu… nu te gandi la asta Amelia, Crystal e la fel ca tine, invincibila si puternica, nu are cum sa moara."

Ma ridic de pe un scaun de plastic, din sala de asteptare. Asistentele deja ne cunosteau si pe mine si pe Will. Cateodata el fugea mereu sa-mi aduca de mancare sau cafea sa ma tina pe picioare. Desi de cateva ori a incercat sa ma trimita acasa, cu promisiunea ca va sta el la spital pentru mine. Nu! Crystal era responsabilitatea mea, stiam asta si nu doream sa il las singur.
Ma duc catre usa salonului unde era ea. Era liniste. O liniste coplesitoare. Deschid incet usa impinsa de curiozitate. Un ticait ciudat ma face sa indrept privirea catre patul mare unde Crystal era intinsa. Nu aveam voie sa intru, stiam. Dar nu intelegeam de ce doctorii nu ma lasau sa o vad.

Intru incet de tot pe varfuri si ma apropii de patul ei. Era plina de ace si avea un tub ciudat in gura. Ticaitul se accentua cu cat ma apropiam. Cand ajung langa ea, raman socata. Acum stiam de ce nu ma lasasera sa o vad. Fata ei inainte perfecta cu un ten usor bronzat si piele fina, acum era desfigurata. Avea urme adanci in pielea de pe fata, urme ca de ghiare mari asemanatoare pisicilor dar mult mai accentuate. Imi pun mana la gura simtind ca nu pot respira. Trag incet de patura de pe ea fara sa misc ceva si vad pe corpul ei iar urme adangi. Era bandajata dar simplu fapt ca avea o gaura imensa undeva in zona stomacului, ma face sa mi se faca greata. Dau in spate un pas, tinandu-mi mana la gura, pufnind in plans. Acum stiam ca nu va supravietuii.

Imi venea sa tip. Insa cand doream sa fac asta, aud ticaitul ce se accentueaza din ce in ce mai repede. O vad cum are spazme. Ochii ei se deschid brusc, dar culoarea lor era pala. Incep sa tip cum vad cum se zvarcoleste si incearca parca sa scape de moarte. Tip cat de tare pot, iar medicii intra toti peste mine. Merg repede la ea si incep sa faca opratiuni de salvare. Ticaitul se accentueaza asa de mult, pana cand brusc devine lung. Un tiuit lung, ce aducea raceala si moarte. Medicii incearca din rasputeri sub privirea mea sa o salveze dar nu reusesc.

Cad in genunchi, lasand lacrimile sa-mi brazdeze fata. Un medic vine la mine si ma ridica, incercand sa comunice cu mine. Nici o sansa, creierul meu intrase in stand by. Nu mai eram deloc eu, nu mai eram pe lumea asta. Crystal murise sub ochii mei, la fel ca tata si mama mea. Medicii ma scot din salon incet, incercand sa spuna ceva sa comunice cu mine. Nu mai aveau cu cine. Amelia disparuse departe, sufletul meu fiind deja o gaura neagra fara sentimente. Imi aduc aminte atunci, fara sa vreau de spusele Crystalei “Demonii cand ucid isi folosesc mainile, puterea lor e imensa si o fac deobicei in modalitati sadice”. Da, o gaura in stomac si urme de gheare pe fata ei. Demonii, acum parerea mea era total alta, era schimbata. Se dusese dracu’ ideea ca nu am voie sa ucid. Amelia nu mai exista.

Will vine la mine afland si el vestea. Da sa ma imbratiseze dar dau un pas in spate. Simteam cum nervii mei nu mai sunt stapaniti. Simteam cum incep sa urasc, ceva statea sa explodeze in mine si stiam ca acum iar licaream, poate mai tare ca oricand. Ma priveste intrebator dar nu mai citeam nimic in privirea lui. Gata! Si el era demon si merita sa se duca dracu cu toti. Aveam sa o razbun pe Crystal indiferent de metoda si nu mai aveam sa iert pe nimeni.

-Amelia eu…
-Gura Will, e vina ta, vina rasei voastre, te urasc! Te urasc ca din cauza demonilor Crystal a murit. Te urasc si nu vreau sa te mai vad, iar daca vreo-data in viata asta te mai apropii de mine te extermin si pe tine si tot neamul vostru, o sa-mi iau meseria de Gardian in serios, iar Crystal va fi razbunata.
O spusesem in timp ce plangeam. Uram sa fiu vazuta ca plang, dar acum nu puteam stapanii asta.
Ma priveste stupefiat. Da, el nu stiuse niciodata ca eu stiu ce este el. Dar deacum lucrurile vor sta altfel.
-Gardian..tu esti…
-Da, sunt Gardian si stiu ce esti tu, am crezut ca ne vom intelege…am crezut ca noi… noi doi ne… “Ce tot vorbesc.. ne ce? Nu suntem mai mult decat prieteni, nu exista dragoste..nu ne iubim” acest gand imi eclipseaza mintea.
Fara sa ma zic ceva il imping din fata mea, alergand pe holuri, doream sa evadez, doaream sa ma duc dracu’ departe acum. Ramasesem singura, Crystal murise, pe Will il alungasem fara voia mea din cauza socului, iar eu simteam ca nu am nici un rost. Ies din spital ca un fulger. Nu mai dormisem de doua zile si doua nopti, deci clar eram asa de obosita ca imi pierd cunostinta in ploaia torentiala de afara. Picioarele nu ma mai tin de oboseala si socuri si cad efectiv pe cimentul rece si ud. Speram sa mor si eu acum sa nu ma mai intorc vreodata si sa ma duc acolo sus la Crystal, deoarece pe Pamant nu am pe nimeni.