Dulce-amăruie

[Aileen Denvers]

• E al doilea forum, momentan, unde postez mini-ficul asta. Pe primul forum asa se numeste (poveste mai lunga), short story! Va avea zece parti/capitole. Suntem obligati sa nu depasim acela zece parti si sa nu avem mai mult de 60 de randuri pentru fiecare next (TimesNewRoman, 12 - Word). Oricum, fiecare capitol al meu are o pagina in Word, deci banuiesc ca aveti ce sa cititi. Sper sa va placa, mie-mi place ce-a iesit. Voi pune cate un capitol pe saptamana. Daca se aduna comentarii/pareri voi posta doua capitole pe saptamana. Momentan, am rezerve, dar cu cat sunt mai multe pareri cu atat sunt mai determinat sa scriu mai repede. Genuri: slice of life, drama, romance! Have fun!

• Puteam să le aud, pentru că totul se petrecea în mintea mea. Deși erau două voci, nu erau reale. Puteam să le aud cum îmi repetau aceleași cuvinte și propoziții cât mai încurcate. Mă amețeau, dar încă mă țineam pe picioare. Frica și dezamăgirea stăteau în același colț cu speranța și dorința, deși fiecare sentiment avea o destinație diferită în universul meu nemărginit. În schimb, sufletul meu nu simțea nimic și mintea nu auzea nicio voce cunoscută sau străină. Nu găseam cuvântul potrivit. Era prea distrus, de parcă mici cubulețe înlocuiau un întreg. Imaginea era terifiantă și cu greu țineam durerea insuportabilă la distanță. Pur și simplu, nu mai voiam să sufăr, nu din nou. În ciuda acestor sentimente și gânduri, cele două scrisori stăteau pe măsuța din fața canapelei pe care se mai afla și laptopul. Doar mă uitam la cele două plicuri de culoare albastră și cu un mic desen în colțul din dreapta. Primul, pe care trebuia să-l expediez de mult timp, era desfăcut. Foaia subțire, colorată și ușor parfumată era în fața mea. Lacrimile curgeau, iar eu nu puteam să le controlez.

Paris, 24 iulie 2006

Scumpul și unicul meu prieten,

• Am găsit, în sfârșit, starea și momentul pentru a-ți scrie. Mii de scuze pentru parfumul impregnat, dar știi cât sunt de obișnuită cu micul și inocentul obicei. Nu sunt eu vinovată, dar îmi place să-l tachinez. Îți scriu din rafinatul și inconfundabilul oraș, Paris. Un adevărat colț parcă rupt din Edenul îndepărtat de pământul nostru, oriunde ar fi. O mică escapadă, câteva zile departe de școală, casă și stresul de la micul job pe care mi l-am luat de nevoie, nu de placere. Știai asta, bineînțeles. Au trecut doar două zile, iar eu sunt și mai entuziasmată. Am fost la cumpărături, ne-am plimbat prin centrul orașului și am vizitat Turnul Eiffel. Prima zi am petrecut-o la hotel, iar spre seară am luat cina la un restaurant din apropiere, foarte drăgut. De când îmi doream o escapadă doar cu el. Să-i povestesc, să-l sărut și să stau în brațele lui protectoare. Cele mai frumoase clipe și de neuitat sunt cele petrecute cu el. Îți mai aduci aminte orele pe care le pierdeam împreună de fiecare dată când aveam timp liber? Uitam de toți și de toate, profitam de minutele libere și discutam fără să ne mai oprim. Mi-e dor de tine, abia aștept să te revăd. Încă nu am cumpărat suveniruri, pentru că nu știu ce să aleg. Poate îmi dai vreo idee, mi-ar fi tare utilă, să știi. Trebuie să închei, pentru că am o întâlnire importantă și peste câteva minute o să fiu nevoită să zbor din dormitor. O să-ți mai scriu, dar aștept cu nerăbdare a ta scrisoare pierdută în cutiile poștale din România.
  
  P.S: Mai ții minte întrebarea pe care mi-ai pus-o cândva? Dacă ai avea puterea să schimbi ceva, care ar fi primul lucru pe care l-ai face? Și mai ții minte răspunsul pe care ți l-am dat atunci? Să termin liceul, să intru la facultate și să mă căsătoresc cu persoana pe care o voi iubi toată viața. Acum ți-ai amintit? Șmecherule, ai grijă de tine și să nu te accidentezi mai rău decât mine la antrenamente.
  
  
  Pe curând, adorabila și zăpăcita ta prietenă.