Dulce-amăruie

[Aileen Denvers]

Capitolul 1: Şi dacă „mâine” n-ar mai veni?

• - Când cineva îţi pune o întrebare la care nu doreşti să răspunzi, zâmbeşte fals şi întreabă: „De ce vrei să ştii asta?”
  Amintirile erau adevărate bucăţi colorate dintr-un imens puzzle. Plin de culori, forme şi ocupând o întreagă planşă de carton. Nu rosteam cuvinte, pentru că buzele mele nu se mişcau. Nu voiau să permită vocii mele să răspundă. Imaginile apăreau în faţa ochilor mei, dar eram singura care le putea vedea. Nu aveam un răspuns pentru această întrebare. De fapt, nu eram sigură dacă să răspund sau nu. Preferam să nu mă grăbesc şi să ezit cât pot de mult. Să mai aştept, dar oare pentru ce? Meritau? Nu, deoarece după atâtea dezamăgiri pentru mine toţi oamenii erau la fel: cu mai multe feţe, care ştiu să se apropie de sufletul tău dacă vor ceva anume, care aşteaptă cu nerăbdare să te strivească şi să-şi bată joc de sentimentele tale, iar după aceea să te ignore, să te scoată definitiv din universul lor. Aşa erau, iar eu nu puteam să uit răul imens pe care mi l-au făcut în trecut.
  Lacrimile nu mai existau. Pur şi simplu, nu mai aveau dreptul să curgă. Mă protejam singură, pentru că doar aşa mă simţeam în siguranţă. Ştiam că am pierdut acel „ceva” care mă făcea să zâmbesc. Şi acum îmi amintesc, totul fiind foarte clar în mintea mea. Era universul nemărginit al fiinţei mele, acel univers în care-mi pierdeam existenţa. Unul special, unic şi în acelaşi timp, misterios. Amintirile cumplite făceau parte din trecutul meu, deci nu erau doar simple iluzii, aşa cum speram să fie. O durere care a pătruns în interiorul inimii mele. Parcă era un drog creat special pentru a mă distruge din prima clipă. Şi atunci o parte din mine s-a desprins de acel întreg care mă reprezenta. Nu mai puteam să fiu la fel, pentru că nu merita nimeni să-mi mai cunoască acea latură sensibilă. Ar fi fost mai plăcut, simplu dacă nu aş fi comis acea greşeală, tocmai acea greşeală pe care nu o mai pot repara.
  Miau, miau. Sunetul pe care-l scotea mâţa m-a trezit instantaneu, deşi mă trezisem de aproape douăzeci de minute. Îmi plăcea să stau în pat, să dorm cât mai mult, dacă este posibil. Când am deschis ochii şi am realizat dezastrul care este în cameră, am ştiut imediat că mama o să apară în următoarele minute, o să mă trezească forţat şi o să-mi facă observaţie. Perdeaua semi-transparentă era trasă, nepermiţându-le razelor să-mi invadeze teritoriul. Nu-mi plăcea întunericul, dar nici nu suportam să-mi vină soarele în ochii, mai ales dimineaţa. Biroul era ocupat, ca de obicei, cu hârtii, accesorii de birou şi multe, multe caiete, plus laptop-ul care stătea aproape de monitorul lcd şi de tastatură. Fotoliul de lângă şifonierul semi-deschis era plin de haine şifonate, purtate sau pe care urma să le port. Praful de pe televizor se observa de la o distanţă de doi, trei metri, poate chiar şi mai mult. Se vedea că abia m-am întors acasă.
  - Teodora-Anastasia, dacă nu-ţi faci curat în următoarele minute, nu răspund de gesturile mele! se auzi vocea mamei încă dinainte de a intra în cameră, instinctiv întorcându-mă pe partea cealaltă, pentru că nu mă trezeam când voia ea.
  - Da, cum spui tu.
  - Acum te trezeşti, te schimbi şi-ţi faci curat înainte să cobori.
  - Ştii foarte bine că nu am să fac asta, îi spun punându-mi perna pe cap şi ascunzându-mă cât mai mult.
  - Te aştept jos, pentru că avem un musafir foarte, foarte important.
  - Nu-mi pasă. Fă ce vrei, dar nu conta pe mine.
  - Mihai ne vizitează, a spus înainte să iasă din cameră. Ai lipsit şase ani din ţară. Multe s-au întâmplat de atunci. Nu crezi că ar trebui să laşi totul în urmă? mă întreabă, dar nu-i răspund; nu voiam să-i răspund; nu mai aveam nicio legătură cu el, deci nu mă interesa absolut deloc; voiam să plec, din nou..