When I saw you..

[Aileen Denvers]

Un zambet.

• Când am ajuns la casa mătuşii, aveam faţa plină de lacrimi. Speriată şi îngrijorată, m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am inventat repede o minciună şi am spus-o atât de serios încât m-a lăsat în pace. Oricum, trebuia să se grăbească să plece. Avea o şedinţă importantă la servici şi mă rugase frumos să stau cu verişoara mea. Săptămâna trecută împlinise 8 luni şi era mai vioaie decât un copilaş de 5 ani. Dacă ar putea să meargă singură, fără să fie ajutată sau să se ţină de ceva ca să se ridice, ar fi alergat pe afară până acum. Însă, cu toţii ştiam că mai dura ceva timp până să se ridice singurică în picioare. Mătuşa s-a îmbrăcat, s-a mai uitat o singură dată în oglindă şi şi-a luat geanta şi cheile de la maşină. S-a mai uitat o dată la mine şi m-a întrebat dacă sunt bine şi dacă poftesc dupa ceva să o sun şi-mi aduce ea când se întoarce. I-am spus că sunt bine şi să meargă liniştită. De micuţa buburuză nu trebuia să-şi facă griji. M-a pupat şi am închis uşa după ea, urându-i noroc şi evident, spunându-i să aibe grijă pe drum. Ăsta era mai mult un obicei în familie şi m-am obişnuit să spun din când în când.
  Înainte să mă trântesc pe canapeaua din sufragerie, am aruncat o privire în cămeruţa micuţei. Era atât de cald încât îmi venea să mă dezbrac. De fapt, mai aveam un maieu pe sub pulovărul care-mi ţinea de cald. Mi l-am dat jos, iar în acea secundă motanul familiei şi-a făcut simţită prezenţa pe la picioarele mele. Voia să-l iau în braţe, dar l-am mângâiat. Am vrut să o privesc, mai întâi pe micuţa fiinţă umană care mi-a răpit inima. Dormea într-o poziţie atât de frumoasă şi haioasă în acelaşi timp. Îmi venea să o mănânc, dar nu doream să o trezesc. Mătuşa-mi spusese înainte să plece că masa de seară avea să o servească după ora 18, când ar trebui să se trezească. Avea un program bine stabilit şi nu trebuia să i-l stricăm.
  M-am aşezat lângă patul ei şi am atins-o uşor pe mânuţă. A tresărit când degetele mele reci au atins pielea ei caldă. A tras brusc şi puternic aer în piept şi a adormit la loc. Era prea scumpă, iar eu nu mai puteam de dragul ei. Bine, toată familia era aşa, dar eu aveam o legătură ceva mai specială. Asta am simţit încă de când am luat-o în braţe, pentru prima dată, la spital. De fiecare dată când vin în vizită, ţipă de bucurie şi se manifesta într-un mod plăcut când privirile noastre se reîntâlnesc. Atunci uit de toate supărările şi problemele. Toată atenţia şi iubirea mea sunt îndreptate către ea. Mi-a cucerit inima din prima. A fost ca o săgeată a lui Cupidon aţintită spre mine. Nu mi-am dat seama la început, dar cu timpul am observat şi chiar cei din familie au sesizat asta. Eram cele mai fericite când ne întâlneam: eu zâmbeam şi o îmbrăţişam, iar ea mă pupa în felul ei şi râdea.
  Am luat motanul în braţe şi am dat să plec, să o las să-şi facă somnul. Nu au trecut nici câteva secunde că m-am şi trezit cu ea plângând. Am dus motanul în dormitorul mătuşii şi m-am întors la micuţa buburuză. Când m-a văzut, mi-a zâmbit, apoi s-a băgat cu capul sub pătură. Fără să fac vreo mişcare bruscă şi fără să o sperii, pentru ca era adormită, am luat-o în braţe. Am aşezat-o pe pieptul meu, iar ea cu capul pe umărul meu şi cu mâinile ca şi cum ar vrea să mă îmbrăţişeze. Am acoperit-o cu pătura şi m-am dus în sufragerie. M-am aşezat uşor pe canapea şi m-am uitat la ea. Îmi zâmbi din nou, deşi nu avea încă dinţişorii ieşiti. Bine, mint, se vedeau vreo doi, dar nu ieşiseră ca lumea. Mai era timp. Doctora de familie spusese că o să iasă încet şi că nu trebuie să ne facem griji.
  După ce ne-am privit amândouă, micuţa s-a aşezat cu capul pe umărul meu şi a adormit în doar câteva secunde. Simţindu-i căldura şi având un miros specific de bebeluş, cu televizorul pornit, dar la volum mic, am adormit şi eu în câteva minute. Nu ştiu cât timp a trecut. Cert era că atât mătuşa cât şi unchiul au ajuns acasă. Afară era întuneric şi ea încă mai dormea. În şoaptă, părinţii mi-au spus că arătam aşa de bine încât nu au îndrăznit să ne trezească. Ne-a acoperit cu o pătură mai groasă şi mare şi ne-au lăsat în pace. Evident, unchiul nu s-a putut abţine şi ne-a făcut câteva poze. Într-adevăr, ieşisem bine amândouă. Când am plecat, la aproape o oră de când m-am trezit, am realizat cu stupoare că nervii şi motivul pentru care eram supărată când am venit nu mai erau in inima mea, ci undeva rătăcite în minte. Făceau, acum, parte din trecut. Am zâmbit şi m-am îndreptat spre casă. Acum, lacrimile nu mai curgeau, pentru că nu aveau un motiv să iasă la suprafaţă.