Sfidand timpul

[Scarlett Soul]

O privi. Apoi o privi din nou si nu isi mai putu desprinde ochii din ai ei. Ii paru rau pentru toate momentele in care fusese rautacioasa, ori sadica. Ii paru rau daca ranise vreodata un suflet atat de cald ca al lui Rose.
- Rose ... te-ai simtit vreodata ... Nu, nu lasa !
Se hotari sa nu-i spuna. Se simtea dezgolita, aproape vulnerabila. Foarte vulnerabila.
Isi indrepta privirea in jos. Strada era pavata din bucatele patrate din piatra de o culoare usor rosiatica. Vedea pe ici pe alocuri fisuri de care nimanui nu ii pasa. Si de ce i-ar pasa cuiva ? Nu, nu inca.
Era ridicol, dar putea asemana acele mici crapaturi cu sufletul. Pietrele nu aveau sa o raneasca niciodata, dar cuvintele ... Cuvintele, da ! Numai ea stia cate fisuri minuscule avea sufletul ei. Uneori se temea ca nu o sa mai fie loc si de altele. Nimeni nu-i putea spune cat o sa reziste in spatele zidului ei de sticla. Nimeni.
- Spune-mi, auzi o soapta dulce.
Simtea cum intreaga-i fiinta i se invartea in jurul unui singur cuvant.

' Spune-mi. Spune-mi. Spune-mi. Spune-mi. Spune-mi. Spune-mi. Spune-mi. Spune-mi. Spune-mi. Spune-mi. Spune-mi.
Spune-mi. Spune-mi. Spune-mi. '

-Abandonata ? Te-ai simtit vreodata singura, singura si neinteleasa ?
In acele secunde, care ei i se pareau eterne, mii de imagini trecusera prin mintea lui Scarlett. Isi amintea ca noaptea era evadarea ei . Isi amintea cum in miez de noapte isi afunda urletele in perna, cum privea pe fereastra clipe fara de sfarsit, cum noaptea reusea sa vorbeasca cu sufletul ei. Reusea sa-l linisteasca si sa-i spuna ca maine era o noua zi, ca toate cele intamplate ieri erau povesti de adormit copii, ca tot ce se intamplase ieri, era doar ieri.