Compunerile mele

[Avril Arakawa]

Nu s-a terminat

Intorc ultima fila. Citesc ultimul cuvant. "S-a terminat", imi zic eu. Dar nu pot sa cred. Mangai pagina. Ii simt mirosul obisnuit. „Asa au fost toate”, imi zic eu. „Magice. Dar acum s-a terminat”. „Dar cum sa se termine?” ma intreb eu. Nu se poate sa se sfarsit. O lacrima imi apare in ochi. Nu o gonesc. O las sa curga. Dupa secunde de chin se desprinde de pe geana. O urmaresc cum aluneca in neant. Intr-un final ajunge la destinatie. Cade pe ultima fila, cea a durerii. Curge, impastiind cuvintele. Nu se mai intelege nimic. „Dar nici nu vreau sa inteleg ceva” imi spun eu. Arunc cartea in cealalta parte a camerei. Cade, deschizandu-se la mijloc. Ma ridic. Pornesc spre ea. Clipele treceau, si eu tot nu ajungeam. Afara se auzea ploaia. Cate o picatura solitare mai ajungea pe pervaz. Si atunci se auzea „Pic! Pic”. „Este cantecul lor” mi-am zis eu grabind pasul. Ma simteam ca intr-un labirint. Nu mai stiam unde sunt. Nu mai ajungeam la carte. Totul era diferit.... Intr-un final am ajuns. M-am aplecat. Am apucat cartea cu blandete. Am intros-o. Am inchis-o. Timpul trecea atat de greu! M-am uitat la ea. Nu puteam sa cred ca e ultima. Nu acceptam. Am ridicat-o si m-am dus la raft. M-am uitat la el. La loc de cinste se aflau 6 carti, frumos asezate una langa alta. Langa ele mai era loc pentru numai o carte. M-am uitat la cea pe care o tineam in mana. Am mangaiat cotorul. Apoi incet, am pus-o pe raft. M-am departat. Dupa ani de zile raftul acela parea complet. Nu mai era loc pentru nimic. Am clatinat din cap. Nu vroiam sa accept ca se sfarsise. Am strans cartile unele in altele. Dupa cinci minute de munca m-am departat iarasi. Doar ca de data asta eram multumita. Langa cele 7 carti mai era un loc. Micut, dar exista. Am zambit. „Nu s-a terminat”, mi-am zis eu. „Nu atata timp cat exista speranta”. „Speranta pentru viitor”.


Compunerea asta am facut-o pentru ca eram suparata ca s-a terminat HP.