A place in this world

[Bell Evans]

• Isi privi varfurile tenisilor albastri, simtind ca nu-si poate ridica privirile; se uita insa in cele din urma la Rosalie, nevrand sa para nepoliticoasa. Nimeni nu era vinovat ca ea se simtea asa - de fapt, ea era singura vinovata.
  Zambi usor cand ii intalni privirea si ii facu semn sa se aseze; tanara nu ezita si lua un loc pe banca inghetata de boarea rece a diminetii. O tacere aproape neprimitoare se asternu pe deasupra lor timp de cateva minute bune; si inca o data, Bell simti ca nu poate face nimic. De parca nu era in stare nici macar sa puna o intrebare banala.
  
  De parca nu putea sa se mai prefaca ca viata ei era perfect normala si fericita; se temuse intotdeauna de momentul asta. De clipa cand nu va mai fi in stare sa-si ascunda sentimentele de restul lumii si sa nu poata sa le mai tina doar pentru ea. Iar asta era poate una din cele mai mari pedepse din punctul ei de vedere.
  
  Ajunse la concluzia ca unii erau doar plictisiti si curiosi - singurele motive pentru care o intrebau ce se intampla cu ea, de ce asa, de ce nu zambeste. Si de atunci invatase sa tina pentru ea lucrurile care o faceau sa simta rau sau, dimpotriva, bine. Si putea sa se laude ca devenise o adevarata experta in arta disimularii.
  
  Insa nu si azi. Azi era atat de slabita incat avea impresia ca ii cazuse cerul in cap; ironica remarca, dar chiar asa se simtea. De parca nimic nu ar mai fi avut sens si totul o lua razna in jurul ei. De parca pana si cele mai importante reguli erau gata sa fie incalcate in orice clipa. Iar ea nu putea decat sa ia parte la asta.
  
  "-Nu vreau sa vina toamna" sopti Bell, brusc. Nu era prea sigura de ce zisese asta; poate simtea doar nevoia sa intrerupa mantia de tacere uscata dintre ele.