Încercări Literare

[Atsu Ari Ooku Tokugawa]

Multumesc pentru comentariu si as pune 100 de inclinaciuni ( ^^ ) daca as putea dar ar strica frumusetea postarii si mi-as lua-o sigur 'pe coaja".

De ce „scriem” ?

Mulţi se întreabă : „Ce mă face pe mine să scriu ?”, dar prea puţini ştiu un răspuns satisfăcător la această întrebare.
Poate că scriem din nevoia de a spune cuiva ceea ce gandim, fiindu-ne mai uşor să ne „spunem” oful în faţa unei coli albe de hârtie care nu ne judecă şi nu ne reproşează nimic... Poate ne vine greu să transpunem în vorbe tot ceea ce ne frământă, alegând scrisul ca formă de materializare a acestor vorbe... Poate simţim nevoia de a scrie şi doar atât !
Uneori, însă, scrisul ajunge mai departe, căci noi vrem ca ceea ce am scris să ajungă mai departe, să citească şi alţii ceea ce vrem să spunem. Alteori, „închidem” scrisul într-un jurnal tainic pe care îl păstrăm ca pe cel mai preţios lucru al nostru...
Se întâmplă – tot mai des – ca scrisul să ne elibereze de toate frustrările acumulate peste zi, de toate nemulţumirile legate de o anumită problemă ori situaţie...
Dar... ce se întâmplă atunci când scrisul se transformă într-un „veritabil” roman de aventură, poveste sau orice altceva decât „simple gânduri” ?... Atunci intervine „talentul” de a scrie !
Talentul este atributul pe care îl avem încă de la naştere. Depinde de noi dacă îl dezvoltăm înflorindu-l, fructificăndu-l sau îl abandonăm „omorându-l”. Totuşi... de unde suntem capabili să punem pe coala de hârtie cuvinte atât de meşteşugite, armonioase, plăcute celor care ne citesc ?...
Ne e mai uşor să ne materializăm gândurile pe o coală de hârtie, decât să le transpunem în vorbe ?... Oare ne vine uşor din motivul legat de faptul că ai mai multă putere şi încredere în faţa unei coli albe ?... De unde vin dorinţa şi placerea de a scrie ?...
Ce multe întrebări frământă viaţa omului !...
Ce simplu şi împlinit lucru este acela de a trăi clipa !...

Paradisul...

Grădina Raiului... Paradisul...
Cea mai simplă explicaţie a termenului de Paradis ar fi : un loc liniştit, plin de lumină, de Îngeri, de muzică Divină... locul unde cei buni, cei nevinovaţi se duc după moarte...
O explicaţie atât de simplă şi atât de complexă...
Deşi „aveam la îndemână” această explicaţie, un gând rebel nu-mi dădea pace : „Oare ce e Paradisul ?..” Aceasta era o întrebare care mă frământa de ceva vreme... şi am început a medita la ea în singurătate şi linişte. Am fost uimită de ceea ce-am descoperit !...
O formă de Paradis putea s-o ia impresionantul Tibet, locul de unde curgea învăţătura, legendele, misterul... Altă formă e un răsărit de soare în deşert, când ai impresia că nu ştii unde începe cerul şi unde se sfârşeşte pământul... Lacuri de munte limpezi, ape învolburate sau cristaline, căderi spectaculoase de apă, păduri virgine necălcate de picior omenesc, o rază de soare care-şi croieşte drum printre stânci semeţe şi abrupte, mirosul florilor, zborul fluturilor, stolurile de păsări, aerul proaspăt şi curat de munte, peşerile, liniştea nopţii, micile bucurii, lucrurile ce ne înconjoară, prietenii, familia, luna, soarele, marea, stelele, codrii, toate acestea erau forme ale Paradisului.
Lumina blândă a dimineţii, a vedea toate frumuseţile de pe pământ lăsate de Dumnezeu prin Creaţie, a vibra împreună cu muzica tainică a Universului, a simţi clipă de clipă bucuriile şi tristeţile vieţii, a iubi, a trăi, a fi erau verbe componente ale Pradisului...
De-odată... m-am luminat !... Lumea în care trăiesc, mă trezesc, respir, văd, păşesc, aud e Grădina Raiului... Paradisul era, de fapt, Speranţa, Credinţa din interiorul meu ce mă făceau să văd lumea înconjurătoare ca pe un Paradis...

Va urma.