Ohne zuckerzusatz.

[Aylee L. Lovel]

'Ce tanar interesant...' isi zise Aylee. Ii placea la nebunie faptul ca parca nu se potrivea acolo. Ca si cum s-ar fi pierdut in timp...
-Mi se pare trist sa aud ca sunteti doar in vizita... Credeam ca locuiti in aripa destinata adultilor, prin bunavointa domnului director. Mi-ar placea sa ne mai intalnim, domnule...
Bun. O alta problema. Vorbise despre trecutul ei unui om, din cate se parea, necunoscut. Desi, pentru ea era normal. De cele mai multe ori uita chestii importante, gen, ziua de nastere a surorii ei. Ceea ce nu era prea greu... Se nascusera in aceeasi zi. Felul ei de a fi zapacit ii incurca pe oameni la inceput, dar lumea se obisnuise deja cu ea. Insa, din acelasi motiv, pentru ca era de multe ori ca si cazuta de pe alta planeta, lumea nu o lua in serios. Si de multe ori facea pe proasta. Asa ii placea ei. Se amuzau si se distrau cu prietenii cand mai spunea ceva parca desprins din bancurile cu blonde. Asa era ea. Asa era felul ei de a fi.Stia ca cei care contau pentru ea cu adevarat stiau ca nu asa era ea cu adevarat. Dar erau tot mai multi care credeau ca fata prostuta cu suvite roz era adevarata Aylee. Pentru ei, o fata care sta la biblioteca de dragul cititului si pentru ca ii plac cartile vechi, e doar o dorinta nascuta la miezul noptii, crescuta sub lumina soarelui ce rasarea, nu Raven. Si peste toate astea, nici inaltimea nu o ajuta prea mult. Un metru cincizeci si trei de centrmetri este o inaltime peste care sa treci destul de usor cu privirea.
-Aylee Raven Blest, zise intr-un final, intinzand mana. Viperini, anul patru, cincisprezece ani, adauga, doar asa, pentru orice eventualitate.
Ii placea de baiatul de langa ea. Nu neaparat de el, ci gandirea lui. Nu era sigura de ce vroia el sa invete reptomita. Iar faptul ca i se pareau fascinante familiile de Viperini... Ei bine, pentru asta nu il putea condamna. Pana sa afle ca familia ei era una dintre acestea, fusese invidioasa.Cea mai mare curiozitate a ei era cum de intrase la Viperini. Desigur, din cauza orfelinatului nu stiuse cine ii sunt parintii reali, dar nu intelegea de ce doi vrajitori pur sange si-ar fi abandonat fetita. Aflase raspunsul la intrebare.
Incepu sa inainteze de-a lungul peretelui, pana ajunse la o banca. Se aseza si il privi pe interlocutorul ei, care ramasese in picioare.
-Chestia cu "e nevoie de un profesor"... A fost o aluzie? intreba ea zambind.