Încercări Literare

[Atsu Ari Ooku Tokugawa]

Desi nu a mai raspuns nimeni de ceva vreme, pentru ca e de inteles cu scoala asta care a inceput si ocupa tot timpul celor care inca mai invata, eu continui sa pun ultimile fragmente din One Shot.

Lumea umană şi legile ei

Societatea umană este alcătuită dintr-o serie de indivizi, care se ghidează după regulile proprii. Într-o societate nu poţi supravieţui fără reguli după care să te ghidezi... Există reguli generale şi reguli proprii...

O dată cu dezvoltarea tehnologiei, societatea a evoluat fiind nevoită să se adapteze noilor conduite ce i se impuneau...
Lumea în care trăim se mişcă uneori foarte repede şi nu aşteaptă pe nimeni s-o testeze mai întâi, ca apoi să se integreze în ea.

Privită ca un grup mai larg sau mai restrâns de oameni, lumea pare guvernată de o singură lege : cel puternic supravieţuieşte !
În viaţa de zi cu zi şi viaţa de societate, omul a început să se confrunte cu multe probleme. Cea mai fierbinte şi acută problemă este cea a banilor, niciodată suficienţi... Pentru un om, de cele mai multe ori, banul reprezintă mărul discordiei. Omul de rând, chiverniseşte banul cum ştie el mai bine... Cel mai adesea îl recunoşti după ţinutele modeste pe care le abordează şi mai mereu e plin de datorii, dar niciodată nu lasă banul să-l guverneze !...

Omul care aleargă după bani ca să-i strângă, să nu-i împartă cu nimeni, să-i aibă doar pentru sine, lasă banul să-i guverneze viaţa. Dar când omul nu vede alt scop în viaţă decât BANUL, atunci acela este bolnav, sclavul banului, căci banii i-au devenit stăpân...

La început o categorie mai restrânsă, dar apoi din ce în ce mai mare, se conturează o mână de oameni ce se ghidează după un singur principui : „DIVIDE ET IMPERAT !” – Dezbină şi stăpâneşte !
Acest periculos principiu afectează restul lumii ce e compusă şi din societăţi mai puţin dezvoltate... Lumea, din orice punct sau unghi ai privi-o este o junglă : jungla umană şi toţi trăim în ea după LEGEA JUNGLEI !...


Singurătatea... boală sau medicament ?

Singurăteatea... O sabie cu două tăişuri... Un cuvânt ce poate avea atâtea interpretări...
Singurătatea ca boală... Oare cum o fi ?... Te laşi cuprins de această stare şi declari că vrei să fii singur... La început, toţi te înţeleg, căci singurătatea începe ca un fenomen. Toţi îşi spun că o să-ţi revii după ce rămâi o vreme singur.

Fenomenul singurătate ţi se pare atât de dulce la început, încât ai vrea să zăboveşti mai mult în acea stare... Te identifici atât de mult cu starea în care ai intrat, că nu-ţi dai seama că ai devenit un taciturn, care nu vede decât lumea lui, lume în care nimeni nu mai are voie să intre. Nu observi că ţi-ai făurit un glob de sticlă în jur, iar în acel glob nimeni nu se mai află în afară de tine... Nu observi că toţi prietenii te-au părăsit, că n-ai mai comunicat cu nimeni de-o vreme foarte îndelungată, că te complaci atât de mult în singurătate, încât nimic din ceea ce aveai mai înainte de această stare nu mai există...

Când, în sfârşit, îţi dai seama de aceste lucruri, ai impresia că esti pe marginea unei prăpăstii... Strigi disperat după ajutor, dar nu este nimeni lângă tine să ţi-l ofere şi atunci... începi să cazi... Cazi într-un abis necunoscut în care pierzi tot ceea ce însemnai tu ca om şi nu este nimeni care să te salveze... Iată singurătatea ca o boală !...

Cealaltă faţă a singurătăţii este aceea în care simţi nevoia să evadezi... Ai mulţi prieteni în jurul tău, citeşti cărţi, te laşi purtat de valurile vieţii care te urcă şi te coboară şi totuşi îţi doreşti o clipă de evadare... Evadezi citind o carte bună, indiferent dacă ai mai citit-o sau nu înainte... Te uiţi la un film care-ţi place, scrii ceva ce-ţi trece prin minte şi simţi liniştea care te înconjoară... Iată singurătatea ca un medicament !...

Diferenţa dintre cele două este că la singurătatea ca o boală nu ştii când anume te-ai îmbolnăvit şi nu mai poţi să te vindeci, iar la singurătatea ca un medicament eşti conştient că trebuie să revii la lumea pe care o ai, să nu te laşi pradă acestei stări dulci şi ademenitoare, ci doar să mai iei din când în când câte-o doză din ea, ca să-ţi refaci psihicul !...
Singurătatea este, totuşi, un cuvânt pe care fiecare este liber să-l interpreteze cum doreşte !


Timpul...

Oare care ar fi cea mai bună şi potrivită definiţie a timpului ?... Timpul nu se vede şi nu se percepe cu ajutorul celor cinci simţuri ale omului... Lui i se potrivesc verbele „a exista” şi „a curge”, ultimul arătând şi o acţiune iereversibilă...
Măsurat cu ajutorul unui instrument ingenios inventat de mintea strălucită a omului, timpul se trăieşte !...

Se pot evidenţia, însă, unele aspecte ale timpului...
Timpul ca o clipă ar putea fi „înfăţişat” printr-o intersecţie aglomerată plină de maşini şi pietoni, unde totul merge pe „repede-înainte”...

Timpul ca o viaţă... E cel mai lung şi mai plin de semnificaţii aspect al lui, căci viaţa se trăieşte zi de zi, an de an... Convieţuieşti într-o lume mare, populată cu fel de fel de oameni, o lume care se agită, se frământă, vibrează... Din această lume, o bucăţică îţi aparţine ţie, prin cunoscuţii pe care îi ai aproape de tine, cărora le urmaăreşti acţiunile şi atunci cănd o persoană pleacă la Domnul, mult mai târziu înţelegi că viaţa acelei persoane a fost un film ca o clipă, pe care nu l-ai văzut pe o peliculă, ci l-ai simţit pe propria ta piele, fiind tu însuţi un personaj al acelui film... Viaţa, asemenea unor valuri, te poate ridica pe cea mai înaltă culme a gloriei, a carierei tale, ca apoi, dacă nu ştii să rezişti pe acea culme, valul te poate arunca fulgerător, cu o forţă uimitoare către abis... Şi atunci când începi să cazi, îţi dai seama cât de greu, anevoios a fost să urci şi cât de uşor, lesnicios este să cobori... Atunci ţi se pare că întortocheturile vieţii sunt adesea asemenea unui labirint în care te simţi rătăcit, fără a avea un ghid care să te scoată afară... De ştii să gestionezi cu abilitate valurile vieţii, urcuşurile şi coborâşurile nu te vor mai lua prin surprindere, ci le vei trece firesc, ţinându-le piept cu forţă şi capul sus...

Timpul ca prieten este acea clipă pe care ţi-o rezervi ţie însuţi pentru a reflecta asupra unui aspect din viaţa ta, unei probleme ce te frământă sau pur şi simplu momentul tău de relaxare deplină...
Timpul ca duşman. Atunci când ai atâtea de făcut, de rezolvat, încăt minutele, orele, zilele şi anii trec pe lângă tine pe nesimţite, cu viteza unui intercity, atunci timpul devine un duşman, începe să te încurce, să devină sufocant, transformându-te încet, dar sigur, în sclavul lui...
Indiferent care ar fi aspectul timpului, se evidenţiază o concluzie : Tempus edax rebum – timpul, devorator a tot ceea ce există... El e mereu timp ca o clipă !...


Vreme e pentru orice îndeletnicire...


Căutând prin mintea mea un subiect asupra căruia să meditez, un impuls necunoscut mă îndeamnă să răsfoiesc un caiet de amintiri... Aici erau aşternute cu mare conştiinciozitate citate copiate de mine din diverse cărţi. Privirea mi se opreşte asupra unuia copiat din Biblie. Îl parcurg alene şi deodată, pentru fiecare frază citită de mine, se contura câte un răspuns, aşa că m-am apucat să analizez fiecare frază în parte.

Vreme e să te naşti şi vreme să mori... Ce adevăr simplu ! Ce minunat este să te naşti, ce trist e să mori !... Acestea sunt doar simple cugetări, căci momentul naşterii şi al morţii numai Dumnezeu îl poate şti.

Vreme e să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit... Aşa e ! Primăvara este un anotimp propice pentru a sădi seminţe din care vor ieşi roade bogate ori flori colorate.
Vreme e să răneşti şi vreme să tămăduieşti... Să răneşti pe cineva poate fi foarte simplu, fie că rana este doar fizică, fie că este sufletească... Rănile fizice se vindecă greu, dar se vindecă, însă rănile sufleteşti lasă mereu cicatrici nevindecate...

Vreme e să dărâmi şi vreme să zideşti. Să dărâmi ceva nefolositor e foarte uşor. Să zideşti ceva de durată presupune o muncă titanică, efort, cheltuieli, tărie de caracter pentru a duce la bun sfârşit lucrul început...

Vreme e să plângi şi vreme să râzi... Plângi când eşti trist, când eşti bolnav, când ai făcut ceva rău sau pur şi simplu plângi fără un motiv anume. Râzi atunci când te bucuri de ceva, atunci când simţi că râsul este cel mai bun remediu, cea mai bună vitamină pe care puteai s-o iei...

Vreme e să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Jeleşti plecarea cuiva drag ţie atunci când se duce la Domnul şi dănţuieşti atunci când e petrecere.

Vreme e să arunci pitre şi vreme să le strângi... Oare ce vrea să însemne ?...
Vreme e să îmbrăţişezi şi vreme să fugi de îmbrăţişare... Să îmbrăţişezi pe cineva care are nevoie de asta şi să fugi atunci când nu ai nevoie de ea.

Vreme e să prăpădeşti şi vreme să agoniseşti... Oare câţi se ghidează după acestă frază în lumea asta în care banul este vedeta, banul contează uneori prea mult ?...
Vreme e să păstrezi şi vreme să arunci... Să păstrezi aproape de tine toate lucrurile care-ţi sunt dragi şi să ştii la ce anume să renunţi, când un anumit lucru devine inutil...

Mai sunt şi alte fraze, dar multe dintre ele nu au nevoie de explicaţii : Vreme e să rupi şi vreme să coşi; vreme e să taci şi vreme să grăieşti. Vreme e să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace... Câte lucruri simple poţi descoperi în aceste fraze !...

Sfarsitul One Shot-urilor.

Va urma... Partea 2 : Lucrari terminate - Originale.