Arta unei iubiri.

[Scarlett Soul]

Capitolul III

Loras Blair.

Simtea cimentul rece sub talpile sale. Era singurul loc unde caldura era cat de cat suportabila si unde nu ii ardeau picioarele din cauza temperaturii. Era singurul loc … Locul Lui.
‘Al meu.’ Isi spuse el, surazand.
Shita un zambet trist. Era unul din acele gesturi nepotrivite pentru Loras Blair, pardon, pentru Loras Blair pe care il cunostea toata lumea. “Sunt fericit”, asta isi spunea mereu, dar cumva, dimineata, se trezea din ce in ce mai greu din pat si se intreba daca maine va fi la fel de rau sau … chiar mai rau. Incerca pentru a o mia oara sa-si ignore gandurile, dar nu izbuti. Strigatele razbeau si se auzeau tot mai tare, iar undeva acolo, pierdut in zari de mult apuse, se auzea un planset de copil. Nu stia cine era si de ce plangea, nu-l mai vazuse niciodata, dar suspinele lui il doborau incet si se intreba cat avea sa mai reziste sau … cand avea sa cada .
“De ce te uiti la mine cu ochii astia goi ?”
“De ce ma ignori cand stii ca exist in tine ? ”
Un urlet de durere puse ultimul punct intrebarii, dar vocea aceea de copil continua sa puna intrebarile, netulburat de propriul sau strigat. Printre suspine si urlete, copilul nu se opera din judecat. Punct.
“De ce te prefaci ca esti bine ?”
“De” … “ce” …”nu” … “accepti” … “… macar franturi din mine ? Sunt si eu important.”
Nu gasi raspuns la nici una dintre intrebari , iar cand i se parea ca stia in sfarsit raspunsul, nu intelegea intrebarea.
Isi vari in buzunar caietelul, cand vazu o silueta aparand de dupa colt. Incerca sa para calm si zambitor, asa cum era mereu.
- Iar esti aici ? Mda, eram convinsa ca aici te gasesc.
Nu-i raspunse, insa ii zambi, intrebandu-se cum de era atat de deductibil faptul ca el avea sa fie de gasit in celalalt colt al gradinii lor mici, acolo unde odata au fost o multime de unelte, o intreaga debara, de fapt. Acum, insa, nu mai era nimic, poate doar fier ruginit. Statea rezemat de un perete vechi, care nu mai fusese vopsit de mult, dar care in mod cert nici nu avea sa fie prea curand. Acolo venea mereu cand se simtea satul de lume si de toate mastile sufocante pe care le vedea zilnic pe fiecare chip, fara nici o exceptie. Masti de sticla, masti prin care lumea e privita altfel si nu conteaza nimic decat propria cursa si propria destinatie. Ceilalti sunt doar un parfum slab de durere dus mai departe, poate spre taramurile unde lumea isi arata chipul vulnerabil si iese cu el in lume. Il lasa batut de vant si atins de vorbe, dar aici, aici totul se rezuma la masti, masti prin care nu trece nimic, nici suferinta, nici fericire.
- Lasa-ma sa ghicesc. Scriai, nu-i asa ?
- Nu. eu nu scriu. Nu am nevoie de niste vorbe stupide pe o hartie alba, pe care oricum toata lumea o arunca. Am mers la Scoala de arta, la "Literatura", doar pentru ca nu am intrat unde vroiam. Stii bine. Acum ce ar fi sa-ti misti funduletul ala de Blair si sa imi aduci ceva de baut. Doar nu ai vrea ca dragul tau fratior sa moara de sete. Stii ca te iubesc ...
-Profitorule. Am sa iti aduc, am alta varianta ? Dar mai intai ... stii cum functioneaza lucrurile in lumea asa ?!? Totul trebuie platit. Scriai, nu-i asa ? insista ea asupra subiectului.
- Annie, doar ma cunosti, stii ca nu mint. Nu, nu mai scriu. Haide Annie ...
- As vrea sa te cred, dar nu pot. Nu ma lasi sa te cred. Uite. I-al ... "Domnul care nu mai scrie."
Ii intinse un pliculet alb, clasic. Se prefacu ca nu-l recunoaste, insa stia ca nu mai avea nici un rost. Isi sterse urmele fine ale mastii de pe fata si isi descoperi in sfarsit chipul. Lua scrisoarea din mana surorii lui si o privi de parca ar fi fost prima data. Sfasie invelisul si incepu sa citeasca.

"

3 septembrie 2014

Imi e frig. Obisnuiai sa ai un suflet cald. Trei puncte ... Tutun pe buze. Doua puncte .. As vrea pur si simplu un suflet care sa-mi fie aproape si pe care sa-l iubesc. PUNCT.

P.S. Nu-mi spune ca sunt vinovat !"

Aici se termina totul. Era absurd de simplu, dar il faceau sa-si aminteasca fiecare detaliu, sa simta acel parfum discret, atat de cunoscut, sa auda tot felul de soapte uitate in noapte si sa-si inchipuie ca poate timpul se va plisctisi sa alerge mereu in aceasi directie si o va lua inapoi.
Cand ridica privirea din scrisoare, vazu paharul cu apa, asezat cu grija, langa el. Nu isi amintea s-o fi vazut pe Annie venind, sau sa fi auzit impactul dintre pahar si ciment. Oare visa ? Sau nu ? Si oare cat era ceasul ?
-Of ... Annie ... Annie, stai.
Dar nici nu ii raspunse si nici nu se opri nimeni. Striga si bajbaia o multime de "Imi pare rau, surioara", dar totul se pierdea in gol. Nimeni nu-l auzea si nimeni nu-i acorda atentie. Auzi din nou acel strigat de copil, dar de data aceasta ii intelegea sensul, incapabilitatea de a se exterioriza si frica de esec.
- Annie, opreste-te !
O prinse de brat, dar fata se smuci. Se opri la cativa pasi distanta de el, intorcandu-i spatele.
- "Eu nu mint, doar ma stii, Annie ! Haide Annie ..." A fost ieri. 3 septembrie 2014, repeta ea acele cateva vorbe, incercand sa le reproduca. Isi ingrosa vocea, sperand ca Loras nu era atat de batut in cap incat sa nu inteleaga aluzia.
- Annie. Imi pare rau. Stiu ca asta nu schimba nimic, insa chiar asta simt. Imi cer scuze. Dar asa sunt eu, daca admit ca scr ... , daca admit, atunci ma simt vulnerabil.
- Tu si orgoliul tau afurisit.
- Eu si orgoliul meu afurisit te iubim atat de mult. Nu ai idee, surioara.
Se indrepta spre ea si o imbratisa tacut. O stranse in brate vreme indelungata, zambind. Annie zambi si ea, dar ridurile fine de frunte nu dispareau. Continua sa se incrunte. In cele din urma se intoarse si ii asternu un mic sarut pe obraz. Zambi cand isi vazu forma buzelelor tatuata pe obrazul fratelui ei mai mare.

TEXT : Scarlett Soul.

Multumim mult pentru toate aprecierile si de asemenea pentru toate parerile. Asteptam in continuare opinia voastra. Sper sa va placa capitolul. Multumirile amanuntite le face Aylee.