Din nou cu prietenii

[Effy K. Dietrich]

"Suntem bine, nu-ţi mai face atâtea griji!" Mormăi încruntată şi uşor iritată Elisabeth mototolind uşor foaia din cauza strânsorii . Era a cel puţin zecea oară când recitea scrisoarea, căutând indicii care să-i indice sinceritatea cuvintelor . Ştia din proprie experienţă că mama sa se precipea la minciuni, lucru ce nu era chiar o mândire , dar trebuia să recunoscă că era de ajutor. Şi ea minţise de multe ori, din nevoie, nu vă imaginaţi că din plăcere. Deci nu avea dreptul să judece. Şi totuşi parcă nu i se părea drept ca într-o astfel de situaţie să i se ascundă adevărul. Cum putea să stea liniştită ştiind că un incendiu pornise din senin în propria-i casă? Părinţii săi erau în multe feluri : egoişti, narcisisţi , pesimişti, ironici, chiar şi un pic nazişti (şi nu, nu-i era ruşine cu acest lucru!), dar nu erau neglijenţi. Era ceva necurat la mijloc şi bănuia ce . Oftă adânc şi îşi masă tâmplele cu vârful degetelor încercând să alunge orice gând îngrijorător. Trase aer în piept şi îşi umflă obrajii într-un mod imatur şi inocent. Era un tic deprins încă din copilărie, văzând acest lucru la personaje din desene animate. Privi pe fereastră . Era o zi prea frumoasă pentru a sta în turn, plus că simţea că aerul acela închis şi întunericul o sufocă. Trânti scrisoarea, alături de toate îngrijorările sale pe pat şi ieşi din dormitor, apoi din Turn. Ştia exact unde să meargă. Pentru prima dată nu exista "poate", acum era sigură.
În acea zi lacul părea mai frumos ca niciodată, cu toate acele raze aurii căzând asupra oglinzii de apă şi undurile graţioase ale trestiilor de la mal. Aproape că dorea să se arunce în apa îngheţată, aproape dorea ca toate simţirile trupului să moară şi o dată cu toate grijile , fiind înlocuite de o stare feerică de fericire. . Se opri la câţiva paşi de locul unde apa se contopea cu pământul şi clătină din cap. Era doar o capcană a morţii, doar o ispită căruia nu trebuia să cedeze. Întoarse cu hotărâre spatele lacului şi păşi în direcţia opusă privind fiecare lucru sau persoană. Era duminică, dar curtea era pustie. S-ar fi aşteptat ca elevii să fie nărăbdători să scape de după zidurile reci şi moarte ale castelului, şi să aibă parte de o fărâmă de libertate. Sau poate că se înşela, poate doar ea gândea aşa. Se opri brusc când aproape călcă persoana din faţa ei, lucru ce o făcu să-şi piardă timp de o clipă echilibrul şi să se clatine. Dar reveni la poziţia sa fermă şi dreaptă aproape instantaneu. Se uită la fata din faţa ei, ce părea mai mare decât ea şi murmură un scuze. O încruntătură îi apăru pe chip, o dată cu senzaţia că o cunoştea. Căută adânc în mintea ei, dezgropând amintiri prăfuite şi uitate de timp în încercarea de a o indentifica.
"An...Anaella?" Întrebă uşor nesigură Cercetaşa, aducându-şi aminte numele ei. Se aplecă încetişor spre ea privind-o cu o expresie curioasă, nu numai din dorinţa de ai afla identitatea ci şi din interesul de afla dacă memoria sa funcţionează cum trebuie, sau trebuia "antrenată".