All that counts is here and now

[Effy K. Dietrich]

Da, era locul perfect. Tăcut şi gol. Parcă îşi vedea sufletul acolo. În acele momente se simţea singură şi neînţeleasă, deşi avea mulţi prieteni. Când voia să se destăinuie cuiva simţea cum buzele se lipesc una de alta nelăsând cuvintele atât de dureroase să iasă; începea să se simtă vinovată că îi împovărează cu problemele intime pe prietenii săi, care şi aşa aveau destule pe cap cu Devoratorii pe urmele lor. Aşa că prefera să păstreze totul înăuntrul ei , chiar dacă îngrijorările şi gândurile sale negative îi măcinau încet-încet sufletul. Oftă încet şi începu să se plimbe dintr-o parte a camerei în alta cu ochii închişi şi mintea prezentă în cu totul altă vreme decât prezentul. La un moment dat se opri mecanic şi îşi deschise ochii, care imediat priviră spre uşa deschisă. Se auzeau paşi şi parcă distingea în capăt o umbră. Îşi dădu o palmă uşoară şi înjură pe înfundate. Cum putea fi aşa de nătângă, absentă şi ignorantă încât să lase uşa dechisă? Oricum acum faptul era consumat; ce era făcut era făcut. Îşi trase cu stângâcie gluga pentru a-şi ascunde chipul şi privi în jur în căutarea unei ascunzători. Nu prea avea unde , din moment ce nu era aproape deloc mobilier. În cele din urmă reuşi să se ascundă după un perete sau mă rog ce o fi fost, şi stinse luminiţa din vârful baghetei. Inima îi bătea ca la maraton, dacă era un profesor? Sau , mai rău, un Viperin? Nu avea nimic cu ei, dar nu avea chef de ceartă, chiar deloc.
Se auzi un mieunat lung şi văzu o siluetă mică şi elegantă păşind în cameră. Prima dată crezuse că era Lorette, pisica sa , lucru ce provocă apariţia unui surâs. Dar uitându-se mai atent, deşi era greu prin întuneric, văzu că aceasta avea blana mătăsoasă albă ca zăpada, foarte diferită de culoare gri a Lorettei. Încordarea ce dispăruse mai devreme reapăru , mai ales când o a doua siluetă intră în cameră. Era o elevă, judecând după fascinaţia cu care privea întreaga cameră. Deci nu avea de ce să se ascundă. Dacă avea de gând s-o "pârască" , 'Beth îi va urma exemplul. Se ridică din poziţia incomodă în care stătea după acel perete, şi îşi îndreptă spatele. Sigur avea să o doară mia tarziu. Făcu câţiva paşi în faţă, pentru a ajunge în câmpul vizual al Melissei şi îşi drese glasul. Afişă un zâmbet delicat şi mic, dar uşor distant.
" Te superi dacă întreb ce cauţi aici?" Întrebă ea pe un ton plăcut , uşor prietenos, dar nu îşi dădu gluga jos, ca măsură de precauţie. Era drept că nici ea nu avea ce căuta aici, dar trebuia să înceapă cumva să interacţioneze cu ea. Şi momentan nu avea nici o altă idee.