Light and darkness perfectly!

[Effy K. Dietrich]

Îmi cer scuze de întârzierea uriaşă, mai ales scuze ElenaX_X. Ştiu de cât timp aştepţi să îl postez, dar sincer nu am avut timp.
Dacă îl mai citeşte cineva, sper să vă fie pe plac. Şi scuze de eventualele greşeli de scriere şi exprimare.

Capitolul 10

Oficial eram un monstru . Nu o spun pe un ton retoric sau în glumă. Sunt cât se poate de serios. Mă urăsc pentru ceea ce sunt, pentru că orice fac îi alung pe cei la care ţin. Încerc din răsputeri să scap de trecutul meu, de orginile mele necurate , încerc să mă schimb să nu fiu un alt trântor bogătan care nu se înţelege cu taicăsu, dar îi consumă banii fără cea mai mică jenă. Şi cel mai mult încerc să nu fiu un ucigaş, să nu las veninul ce-mi curge prin sângele negru şi impur să distrugă singurele fărâme de umanitate din mine pe care cu greu le-am strâns. Şi totuşi nu-mi iese. Ah Doamne, cât de crud poţi să fii, de ce naiba a trebuit eu să mă nasc cu blestemul ăsta? De ce?
Mi-am stropit faţa cu apă rece a zecea oară , încercând în zadar să mă conving că aceasta nu e realitatea, că e doar un coşmar ce dimineaţa va dispărea. Am oftat adânc şi m-am sprijinit cu coatele de maginea chiuvetei şi mi-am privit imaginea reflectată sub lumina palidă a unui singur bec. Chipul meu nu exprima nimic altceva decât o furie incrontrolabilă pentru propria-i persoană. Nu am putut s-o protejez pe Amelia, nu am putut s-o feresc de suferinţă. Îi spusesem că îi voi fi alături, că o voi proteja ca un frate mai mare. Dar nu fuseseră decât minciuni, care acum şi pe mine mă dezgustau. Acum ea mă ura, şi nu o învinuiam. Cum putea măcar să mă pivească când ştie ce au făcut cei ca mine? Când bestiile ascunse după măşti fragile cu chip de oameni i-au luat singurul lucru ce-i rămăsese? Nici măcar eu nu mă suportam! Şi asta mă durea cel mai tare. Nici că-mi păsa că ea era Gardian. Pentru mine rămânea Amelia şi atât. Aş fi vrut să o strâng în braţe şi să-i spun cât de rău îmi pare, să-i cer să mă ierte , deşi ştiam că nu merit asta, să o las să mă ucidă şi să scap de calvarul ăsta, să scap de durerea şi vina ce-mi străpung ca o lance inima rece şi neagră.
Am tras adânc aer în piept şi mi-am deschis ochii verzi şi reci . Am aruncat o ultimă privire în baia goală şi am ieşit ca o furtună . Trebuia s-o găsesc, trebuia să-i explic, să salvez măcar o parte din frumoasa prietenie ce legasem. Ea era singura persoană de care mă apropiasem de când aflasem ce bestie sunt, acum zece ani, şi nu puteam permite s-o pierd. Trebuia măcar să încerc. Nu trebuia să fiu ca oamenii aceia care nu luptau pentru lucrurile importante din viaţă, şi care mai apoi pierdeau ore în şir întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă măcar încercau. Eu nu eram aşa, şi nici nu aveam de gând să devin aşa. Recunosc! Ţineam la Amelia, mai mult de cât la propria persoană şi nu voiam s-o las să plece fără luptă. Nu era neapărat vorba despre sentimentele mele; ea se distrugea singură.
M-am oprit în faţa spitalului şi mi-am ridicat privirea cruntă spre cerul fumuriu. Am tras adânc aer în piept, aproape înecându-mă cu acea mireasă curată. Plouase de curând, o dată cu praful de pe străzile murdare curăţând şi orice strop din parfumul dulceag al Ameliei. Trebuia s-o caut “manual” pe toate străzile. Am oftat şi am strâns din pumni uşor nervos. Era greu, dar cauza merita. Am început să alerg uitându-mă atent în jur, în căutearea cascadei aurii ce îi cădea cu blândeţe pe umerii firavi. Trebuia să mă grăbesc. Fiecare secundă pierdută reducea şansele de a o găsi… teafără. Ştiam mai bine ca oricine că se putea apăra şi singură, dar în situaţia de acum era mai vulnerabilă ca niciodată.
M-am oprit în loc gâfâind. Alergam încontinuu de mai mult de jumătate de oră şi nu găsisem nici cea mai mică urmă. Mi-am dat singur o palmă şi am strâns din dinţi enervat. Nu trebuia să renunţ. Nici dacă eram nevoit să alerg ore întregi fără pauză , nu aveam de gând să mă opresc, nu până n-o ştiam lângă mine, în siguranţă.
Un sunet extrem de enervant, şi anume un râs , mi-a distras atenţia. M-am uitat involuntar la vagabontul ce scosese suntele alea şi m-am încruntat. Simţeam ceva ciudat. O ură incontrolabilă îmi acapara încet sufeltul, îndemându-mă să mă apropii. M-am mişcat mechanic, ca la o comandă a subconştientului, mâinile , şi de fapt întreg corpul îmi tremura din cauza sentimentului negru ce încet-încet prelua controlul asupra tuturor gesturilor şi mişcărilor mele. M-am apropiat mai mult şi am descoperit cauza. Am deschis gura şocat, încercând să-mi dau seama dacă ceea ce văd e realitatea, sau doar o născocire a imaginaţiei mele bolnave. Amelia zăcea pe capacul unei lăzi de gunoi, probabil târâtă de viermele ăla nenorocit.
N-am mai aşteptat un ordin al raţiunii şi am acţionat din instinct. L-am luat pe tip de braţ şi l-am aruncat cu o forţă inimaginabilă în perete. A ţipat şi şi-a dus mâna la mâna stângă din care începuse să se scurgă lichidul roşiatic , atât de necesar vieţii. L-am privit cu ură, şi oricât de mult aş fi vrut să îi rup gâtul şi să mă uit cum arde în foc, aveam alte priorităţi.M-am uitat îngrijorat la încercând să alung orice gând negru ce îmi putea afecta gândirea. Am luat-o cu grijă în braţe , mângându-mi cu grijă chipul de înger. Arăta ca naiba, era clar că avea nevoie de îngrijiri medicale.
- Dacă te mai atingi de ea, îţi rup gâtul. Am zis pe un ton sec, către târâtura ce începuse să se vaite şi am plecat fără alte cuvinte.
***
I-am atins chipul palid , străbătut de o încruntătură, şi am suspinat. Mi-am retras cu blândeţe mâna şi m-am ridicat de lângă ea. Nu meritam să o ating. Era vina mea că ajunsese aşa. Nu mai suportam să stau lângă ea şi să văd cât de mult suferă. Mă înebunea faptul că nu puteam s-o ajut; aş fi vrut să îi iau eu locul, să îi preiau toată suferinţa numai ca să revăd acel surâs ştrengăresc ce îi apărea când mă vedea. Să văd acel zâmbet innocent, ce adesea mă făcea şi pe mine să zâmbesc. Era un drog pentru mine. Nu puteam rezista fără ea; dacă ea murea, muream şi eu. Deşi voiam ca reciproca să nu fie valabilă.
Am coborât scările cu rapiditate şi m-am trântit imediat pe canapeaua maronie din living , îngropându-mi faţa în palme şi lăsând un oftat lung şi plin de regret să scape . Voiam să se termine acum acest coşmar , să mă trezesc cu soarele arzând pe cerul senin şi Amelia zâmbindu-mi ca de obicei. Voiam să fie totul ca înainte.
Uşa s-a deschis, şi imediat camera a fost invadată de mirosul insuportabil de sânge.Nici nu trebuia să mă mai uit,. Ştiam cine e . Exact ce îmi lipsea acum! L-am privit cu coada ochiului cum intră relexat în living, cu acelaşi zâmbet mulţumit de sine ca întotdeauna. Mă scârbea mai mult ca niciodată. Am zâmbit batjocoritor , deşi nu aveam chef ce ceartă.
- Ţi-a scăpat o pată . Pe bărbie. Am murmurat referindu-mă bineînţeles la urma roşiatică de sânge de la proaspăta lui victimă. S-a încruntat pregătindu-se să-mi dea o replică tipică lui, dar s-a oprit. A tras adânc aer în piept. Indignarea se transformă în surprindere, apoi îm furie.
- Cine mai e aici? A întrebat pe un ton încordat privind cu coada ochiului la etaj.
Nu i-am răspuns , în schimb golind un pahar cu whiskey aflat pe măsuţa din sticlă. S-a încordat şi mai mult în timp ce se apropia de mine şi mai mult.
- William … răspunde la întrebare! A strigat pe un ton exasperat postându-se în faţa mea.
- O prietenă. Am răspuns pe un ton sec ridicându-mă de pe canapea şi pregătindu-mă să urc în camera în care se afla Amelia .
- Cum ai putut să aduci un Gardian aici? Ştii în ce pericol suntem acum? A urlat punându-se din nou în faţa mea.
- Mai încet. O vei trezi! Am luat încă o gură din pahar după care l-am aruncat în perete , spărgându-se în mi ice cioburi.
-Iţi ordon să scoţi corcitura din casa mea imediat sau… Gata! Deja atinsese o coardă sensibilă. N-am încercat nici un pic să mă abţin. Nu merita! Mi-am încordat muşchii, ochii transformându-se în două abisuri , iar colţii ieşiră ameninţători. Am mârâit enervant şi l-am pocnit cu toată puterea, aruncându-l în celălalt perete.