Going Under

[Desiree Rose Goth]

Capitolul 15 – One by one, we close our eyes

What have we learned
It's the same old things
That drive us here
And never go away..

• Un zâmbet se contură pe buzele palide ale Elenei. Ştii, ai fost sora pe care nu am avut-o niciodată, mi-a zis. Şi întotdeauna vei rămâne. Cuvintele acelea pluteau în aer precum un oftat în timp ce o ceaţă densa se aşternu peste cimitir. Evitasem întotdeauna locul acela, chiar şi înainte de moartea Elenei – pentru că existau prea multe amintiri ce ameninţau să revină la suprafaţă. Imaginile deja se perindau în faţa ochilor mei, readucând tulburarea acelor luni în care crezusem că speranţa şi voinţa pot ţine în viaţă pe cineva.
  
  – Ştii, ai fost sora pe care nu am avut-o niciodată. Şi întotdeauna vei rămâne.
  M-am uitat la Elena, surprinsă de calmul din vocea sa. Nu ştiam ce să-i răspund, aşa că am făcut un compromis şi m-am hotărât să discut cu ea mai târziu. Cântecul ultimelor picături de ploaie se stinse pe pământ în timp ce o urmam pe prietena mea printre morminte. Sunetul frunzelor frângându-se sub tălpile mele mă speria , dar nu am dat înapoi.
  - De ce m-ai adus aici? am întrebat.
  Ea doar îmi aruncă o privire peste umăr şi continuă să meargă. Tăcerea sa mi s-a părut un semn de rău augur; am încercat după o clipă să alung gândul acela. Mi-am reamintit că Elena şi-a descoperit boala datorită mie, căci eu îi sugerasem să meargă la doctor. În momentele acelea, mă întrebam dacă am acţionat bine – poate că ea ar mai fi trăit câteva săptămâni fără să ştie nimic, fără să fi trăit cu gândul că ziua de azi putea fi şi ultima.
  Ştiam că Elena nu m-ar fi ascultat dacă îi ziceam toate astea. Şi nici nu m-ar fi crezut dacă i-aş fi spus că mă învinovăţeam singură..
  M-am oprit imediat ce o făcu şi ea. Elena începu să privească în jur, la lespezile acoperite de picături de ploaie. Chipul îi era uşor meditativ, păstrand aceeaşi fărâmă de linişte ca întotdeauna - o linişte care , cumva, mă cuprindea şi pe mine pe măsură ce mă uitam la ea. Deodată, ea tresări şi-şi întoarse faţa către mine.
  - De ce te-am adus aici? îngână ea, gânditoare. Pentru că ştiu că mă pot baza pe tine. Pun pariu că ţi-ai dat seama de ce te-am chemat.
  Am clătinat din cap în faţa inevitabilului.
  - Dar încă mai e timp..
  Însă ştiam că vorbele mele nu vor putea schimba cu nimic ce se va întâmpla. Ce trebuia să se întâmple..
  
  Am scuturat din cap , iar pe buze mi s-a conturat un zâmbet plin de amărăciune. Nu mai simţeam durere când mă gândeam la Elena – de fapt, nu mai simţeam nimic, ca şi când aveam un mare gol în piept ce-mi înlocuia inima. Totuşi, nu puteam nega că îmi era dor de ea.
  O ninsoare târzie se aşternuse peste cimitir, acoperind vârfurile lespezilor cu zăpadă. Nu adusesem nimic ca să pun la mormântul Elenei , nici măcar o coroniţă de flori – nu i-ar fi folosit la nimic. Iar astăzi ar fi fost aniversarea sa de şaisprezece ani – singurul cadou pe care i l-aş fi putut face era un gând îndepărtat, ca o fâlfâire de aripi. Câteva momente în care să-mi pot aminti câteva lucruri bune în legătură cu ea, ca să pot da drumul vinovăţiei. Însă imediat ce mi-am ridicat privirea , am realizat că nu eram singura care dorise să vină la mormântul Elenei.
  O persoană pe care nu o mai văzusem niciodată. Totuşi, am decis să-mi încerc norocul şi am continuat să înaintez. Lespedea pe care era încrustat numele Elenei se înălţa la umbra unui stejar bătrân, a cărui umbră parcă veghea asupra mormântului. M-am oprit în faţa sa, gândindu-mă că aceasta era prima oară când veneam acolo de când fusese înmormântarea.
  - Ştii, astăzi ar fi împlinit şaisprezece ani, m-am trezit eu spunând.
  Tăcerea îşi ţesu pânza după ce am rostit acele cuvinte; doar vântul făcea ca frunzele palide să tremure într-un dans necontenit. Mă simţeam de parcă frigul se oglindea înăuntrul meu, în suflet, în gânduri¸în felul în care priveam lumea.
  - Da, aşa este.
  Un gând ascuns îi zguduia vocea, de altfel calmă. M-am întors către acel străin, încercând să-mi explic senzaţia de familiaritate ce mă învăluia. Puneam pariu că nu ne întâlnisem niciodată. Şi, totuşi.. M-am uitat încă o dată la el, studiindu-i trăsăturile chipului – sprâncenele arcuite, ochii întunecaţi, conturul ferm al obrajilor.
  - Să înţeleg că ai cunoscut-o..
  - Nu atât de bine pe cât crezi, mă întrerupse el. Sau.. pe cât am crezut eu.
  Am meditat în tăcere la cuvintele sale. Numele unei singure persoane îmi trecea prin minte – dar posibilitatea era atât de nebunească, încât nu ştiam dacă să o iau în calcul. Să accept că totul se întâmpla din cauza şanselor, a coincidenţelor.. a haosului.
  Trebuie să-l găseşti, dacă eu nu reuşesc asta. În sfârşit, ajunsesem şi la ultimul lucru pe care mi-l ceruse Elena.
  - Tu eşti Alex, am remarcat.
  Aceea fu prima dată când se întoarse către mine; iar în ochii săi am citit surprindere şi înţelegere.

_________________________
Stiu ca e mic si , practic, nu se intampla nimic interesant - nu am mai scris de vreun an si doua luni pe aici si se vede. Mai vreti vreun next la ceva ? Am terminat inca doua ficuri din cate am avut, dar avand in vedere ca nimeni nu a cerut vreun next..