Children of the damned

[Desiree Rose Goth]

Sincer, mie-mi convine sa te am pe cap ><

Capitolul 24- When all fall down..

• Împotriva oricărei raţiuni, inima îmi bătea cu răsuflări tărăgănate, iar sângele mi se revărsa abundent în vene. Felul în care se contopeau buzele noastre mi se părea ceva natural, firesc, de parcă nu ar fi fost prima oară când ne sărutam.
  Chiar o să las asta să se întâmple?
  Îi simţeam degetele încurcându-se în părul meu, impulsive, dar în acelaşi timp liniştitoare. Mâna mea urcă pe spatele lui, cuprinzându-i fără nicio ezitare umerii într-o îmbrăţişare strânsă. Îi simţeam şi gustul dulce pe buze.
  Şi, da, răspunsul era afirmativ. Chiar aveam să las asta să se întâmple. L-am sărutat cu furie, ignorând partea din mine ce gândea logic, şi uitând , pentru o clipă infinită, de ceea ce se numea control. Puteam avea probleme grave dacă ne vedea cineva, dar oare mai conta asta pentru mine? Mă obişnuisem să încalc toate regulile, fără nicio excepţie.
  Sărutul se termină într-o notă discordantă, ce reverbera dureros în aer. Adam se dădu cu un pas înapoi, dar nu-şi dezlipi privirea de pe mine.
  Tăcerea se aşternu între noi, rece şi moartă, cu parfum de negare acerbă.
  - Nu te uita înapoi , am şoptit, respirând sacadat. Nu mai contează..
  Mi-am trecut mâna pe braţul lui, urcând până pe piept, în dreptul inimii. Îi sesizam bătăile amorţite prin materialul uşor al cămăşii. Adam îşi puse mâna peste a mea, apoi o strânse cu putere.
  - Eu nu înţeleg cum ţi-a trecut prin cap să mă săruţi înapoi, având în vedere că acum două minute erai convinsă că sunt doar un idiot.
  Deliberat, mi-am lăsat capul în jos. Am înghiţit în sec când Adam îmi ridică bărbia cu două degete , obligându-mă să îl privesc direct în ochi.
  - Să ştii că asta doare şi acum, continuă el, serios.
  - Nu-mi cer scuze.. încă sunt de aceeaşi părere.
  Se uită la mine consternat, iar eu i-am zâmbit satisfăcută. Însă am abandonat repede momentul acela de sinceritate şi am revenit la problema principală.
  - De ce ai făcut-o? De ce m-ai sărutat?
  Vocea mea monotonă implica şi altceva în afară de o rugăminte mută. Voiam ca el să realizeze ce făcuse; totuşi, Adam doar îmi răspunse scurt:
  - Pentru că păreai a avea nevoie de aşa ceva.
  - Mhm.
  M-am lăsat pe pieptul lui, apoi am închis ochii. I-am simţit degetele atingându-mi consolator fruntea, şi am oftat.
  - Ai avut vreodată senzaţia că lumea se prabuşeşte , iar tu nu poţi să faci nimic ca să împiedici asta?
  În liniştea adâncă auzeam doar bătăile inimilor noastre, care parcă luptau la unison. M-am afundat şi mai tare în cămaşa lui, inspirând adânc în aşteptarea răspunsului. Prăbuşirea pe care o resimţeam se încadra în definiţii simple : neputinţă pentru că , teoretic, nu puteam fi cu Adam; frică, pentru că unul din oamenii pe care îi cunoşteam s-a dovedit a nu fi ceea ce părea.
  Exasperare pentru că ziua încă nu luase sfârşit.
  Mi-am ridicat capul ca să-l văd pe Adam zâmbind gânditor.
  - Uneori.. şi ştii ce fac întotdeauna? Pretind că toate sunt în regulă ; fug de tot ceea ce înseamnă realitate.
  
  
  *
  
  
  Mi-ar fi convenit ca să fug şi eu de realitate. Puteam spune că era o investiţie bună. Să-ţi închizi gândurile într-o cutiuţă şi să o părăseşti într-un loc uitat de lume.
  Însă la mine se întâmpla altceva. De fiecare dată când totul pare perfect trebuie neapărat să se petreacă ceva care să-mi întoarcă lumea cu susul în jos. Era deja o regulă în viaţa mea să îmi găsesc locul printre rămăşiţe.
  Măcar ziua de azi aproape s-a terminat , am bolborosit în sinea mea, în timp ce mă îndreptam spre casa. ”Mâine” se contura ca o noţiune îndepărtată în mintea mea – îmi tot spuneam că viaţa mea va intra pe alt făgaş mâine.
  Mda, sigur.
  Am inspirat adânc şi am urcat treptele casei. Cumva, pulsul se accelerase, inducându-mi o stare de amorţeală continuă. Deja mă gândeam la faptul că trebuia să-mi pun ordine în gânduri ; şirul de imagini întrerupte , însoţit de gustul ireal al buzelor lui Adam, îmi cam crea probleme în legătura cu coerenţa.
  Un fior mă cuprinse în momentul în care mi-am plimbat mâna pe clanţa uşii. De parcă ştiam că ceva rău se petrecuse… şi, totuşi, am clătinat din cap şi am izbucnit în râs. Câţ de copilăroasă puteam fi în faţa premoniţiilor.
  Uşa s-a deschis imediat ce am împins-o, o silenţioasă invitaţie. Am fost surprinsă la început, având în vedere că mama nu se afla niciodată acasă, dar am acceptat repede coincidenţa. Am păşit înauntru, căutând din priviri o persoană ce nu se afla acolo.
  - Mamă ?
  Nu-mi răspunse nimeni.
  Am trântit ghiozdanul pe canapea, dărâmând o pernă micuţă. Mi-am încrucişat braţele, aşteptând ca cineva să mă întâmpine de la etaj. Sau să mă sperie. Lucruri de genul acesta, lucruri ce se petrec în familii normale.
  Apoi mi-am amintit că o găsisem pe mama plângând azi dimineaţă. Îngropasem acea imagine undeva în adâncul meu fiindcă mă preocupaseră alte gânduri atunci. Mai exact, perspectiva jalnică asupra vieţii mele. M-am simţit brusc egoistă din cauza că nu dădusem atenţie decât mie.
  Am tras aer în piept şi am strigat încă o dată:
  - E cineva acolo ?
  Perdelele din sufragerie foşniră uşor. Când le-am dat la o parte, am remarcat că s-au mişcat datorită ferestrei deschise.
  Inevitabil, devenisem paranoică. Am suspinat şi m-am îndreptat spre scările ce duceau spre primul etaj. În clipa în care mi-am plimbat degetele pe suprafaţa netedă a balustradei, mi-am dat seama de ironia sorţii.
  Mai exact, mi-a revenit în faţa ochilor vechiul meu vis, cel în care strigam, strigam în timp ce totul se prăbuşea. Aceeaşi senzaţie de vulnerabilitate mă cuprindea şi acum în capcana ei. Răsuflând sacadat, am urcat scările două câte două, împiedicându-mă în graba mea.
  Mă simţeam de parcă aş fi stat deoparte, privind scena ce se desfăşura în jur; un simplu spectator, nu un actor în scena vieţii lui. Secundele treceau cu încetinitorul şi aveam impresia că vedeam neclar, în ceaţă, deşi îmi păstram logica limpede.
  - Nu, am şoptit când am păşit în dreptul dormitorului.
  Sentimentul de déjà vu deveni şi mai pregnant în momentul în care am alergat în cameră şi m-am pus în genunchi. Mama zăcea întinsă pe spate, cu ochii închişi şi cu braţele în lături.
  Era ca şi când aş fi găsit-o pe Katherine moartă pentru a doua oară.
  Mâna ei era rece atunci când i-am luat-o cu delicateţe. Confuză , am realizat că lacrimile îmi brăzdau obrajii, iar buzele îmi tremurau nestăvilit – semne de nesiguranţă. Am atins în treacăt şuvitele bogate de păr ale mamei, dezvăluindu-i chipul, privind ce a mai rămas din ea.
  - Îţi aminteşti de ziua în care ne-am mutat în casa asta? am murmurat , ameţită din cauza lacrimilor, fără să remarc că vorbeam cu un cadavru. Ai promis că vom fi fericite într-o bună zi.. dar nu mi-ai spus că fericirea este iadul personal al fiecăruia.
  Am zgâlţâit-o de umeri, de parcă aş fi aşteptat un răspuns. Capul i se mişcă uşor şi, din cine ştie ce motiv, am început să râd. Am dat la o parte o cutie aproape goală de pastile, apoi m-am întins lângă mama mea, cuprinzându-i talia cu braţul. Mi-am imaginat că totul va fi în regulă, că aveam doar un coşmar care va lua sfârşit în curând.
  În îmbrăţişarea mamei era atât de uşor să-mi închipui că mă aflam acasă. Am închis ochii, liniştită.
  Picături de apă se izbeau fin de fereastră. Afară ploua.